x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De pus pe gând

0
Autor: Mihaela Rădulescu 12 Iun 2009 - 00:00

În avionul care venea de la Roma am urmărit un spectacol care pe OTV ar fi rupt audienţa. Încă de la sala de îmbarcare auzeai cel mai pregnant limba română, vorbită amestecat, cu accent italian, glume proaste şi dezacorduri, dar cu un soi de bucurie a întoarcerii acasă pe care românul o trăieşte parcă obligatoriu, "căci nicăieri nu-i mai bine ca acasă".



Românii sunt cel mai uşor de recunoscut - ori vorbesc tare, ori se ceartă conjugal, ori se miră cu cele mai vulgare cuvinte la trecerea "ciudaţilor" - manechina cu picioare lungi şi frumoase, homosexualul în pantaloni strâmţi şi cu gesturi de damă etc. Tot românul are cele mai neîncăpătoare valize - toate pocnesc, dau disperate pe dinafară, sunt strangulate de curele şi chingi ca femeile grase de corset.

Românul are mereu pungi de plastic şi aleargă gâfâind, tocmai pentru că mai mereu ratează poarta ori cască prea mult gura prin magazine. Când te aştepţi mai puţin - şi am văzut ieri secvenţa asta! - plasticul cedează şi încep să iasă ca din pălăria magicianului cele mai neaşteptate obiecte - treninguri, tacâmuri, scrumieră, jucărie, oală, parfum şi tenişi, timp în care auzi cel mai mare număr de "ţi-am spus eu" şi de "fir-ar mă-sa a dracului cu terminalu' lor".

Urcăm în avion, după ce-am stat atât de intim la coadă - românii nu au liniştea occidentalului care-şi lasă colegul de coadă să respire şi să se mişte, ci neliniştea unor cozi profesioniste a unor înghesuieli la ceva ce mereu se termina sau trebuia obţinut numai cu efortul de a fi nervos, transpirat şi strivit de alţii (ca la carne, pe vremuri, sau ca la Sfintele Moaşte, azi...)

În avion încerci să dormi sau să citeşti - (l-am luat cu mine pe Dan Lungu - eram curioasă să citesc în franceză un autor român şi să simt dacă se schimbă ceva din aroma universului românesc atunci când e graseiat...). Dar n-am putut să mă lipesc de Tzucu şi ai lui, pentru că mai întâi a venit vestea şocantă - "vă reamintim că zborul acesta e nefumător"?!?! - am început să-mi fac griji despre zbor, gândindu-mă că sigur e şi ne-băutor sau ne-sexual. Poate e şi ne-văzător? Sau ne-liniştit?! În fine, poate e doar o şocantă strategie de a nu-ţi mai simţi teama de zbor...

S-au terminat anunţurile stranii şi m-am reconectat la lectură. Când, deodată, pleosc - aud din cer (ups, chiar eram pe cer) - o voce de femeie care striga ca din fundul curţii la bietul steward într-o italiană ţuguită ca buzele la horă - "vreau să beau ceva, suntem pasageri de business, chiar vă bateţi joc"?...

M-am abţinut să întorc capul, nu ca să zic ceva, dar ca să văd cu ochii mei ca n-am visat. Nu se instalase încă semnul de libertate de mişcare şi "doamna din România" voia să bea. Nu apă de izvor, ci alcool, ceva antrenant, ca pentru zbor. Între timp a început conversaţia, din care am reţinut "rafanculo, ca io-s una persona directa". Sar nişte etape din acest reality-show, căci acţiunea trena.

Pasagerul italian, peste care se abătuse nefericita alăturare cu românca băutoare, cere ajutor spre a emigra. Reuşeşte, dar românca, aflată la al optulea pahar (păi, ce credeţi, le-am numărat) - se muta şi ea pe altă banchetă lângă un alt pasager, tot italian. Jenat, cu broboane de sudoare pe frunte şi fiind perfect la curent cu episodul anterior, bietul domn cerşeşte cu o privire disperată ajutorul băieţilor din echipaj.

Nimeni nu o putea opri pe românca noastră, nici regulile de business class, care zic că trebuie sa-i dai pasagerului de această categorie oricâte pahare cere, nici noi, ceilalţi, nici echipajul... Am sperat toţi, gând la gând, ca la un concurs de înot sincron cu cârlige pe nas, că macăr alcoolul o va doborî - dar n-a fost aşa. A plecat demnă la toaletă exact când avea cel mai puţin acest drept - se anunţa aterizarea.

Zborul nefumător s-a dovedit a fi şi puţin ranchiunos, căci la întoarcerea de la toaletă, "doamna" a fost zguduită şi a aterizat prima, pe burta ei, fix între scaune. În mod ciudat, nici unul din barbaţii grav
afectaţi de prezenţa ei nu s-a repezit s-o ajute. Nici stewarzii n-au făcut-o, ci au intrebat de la distanţă, conform regulamentului şi a unei capitulări perfect de înţeles, dacă s-a lovit. Răspunsul ei a năucit din
nou - "mai pot primi ceva de băut sau credeţi ca sunteţi mai şmecheri voi, italienii?!"... În italiană, desigur, cu o fragilă adăugire în limba maternă - "aşa ne tratează ăştia, că suntem români..."

Soarta a fost crudă cu noi, ceilalţi pasageri - ne-am eliberat de coşmar chiar când ea se golea, ca sticla pe care o definitivase - a pufnit, i-a căzut capul pe-o parte, a început să i se caşte puţin gura spre un somn adânc, care nu mai năştea un monstru (căci tocmai adormise...), ci o întrebare riscantă, ca de vameş - de unde veniţi şi încotro vă duceţi?...

Să fie asta întrebarea de pus pe gând - am intrat în Europa, dar ea oare când intră în noi?...
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de