Despărţiri ...fericite

”M-a înşelat soţul”, se plânge o femeie, referindu-se la momentul în care a aflat că soţul ei iubea o altă femeie! Dar, oare, acel moment, în care unul dintre cei doi parteneri de viaţă îl înşeală pe celălalt este ”înşelăciunea” sau ea era ascunsă, pitită undeva, adânc, în inima, în mintea, în conştiinţa omului? Nu cumva ”cel înşelat” se află în clipa înşelăciunii în faţa unei stări de onesitate, a unei manifestări cinstite, care spune că omul era nefericit mai înainte? De ce nu putem vedea în ”înşelare”, în ”trădare”, în comportamentele negative, neplăcute ale altor oameni binecuvântarea şi adevărul ascuns al personalităţii şi dezvăluirea adevăratelor trăiri, care au creat faptele? Pentru că, nu în clipa urâtă, nu în clipa de trădare, nu în momentul neliniştit şi grozav al manifestării are loc înşelarea; ea s-a întâmplat cu mult timp înainte, dar era ascunsă. Manifestarea e doar adevăr, e doar dezvăluire a adevărului şi de aceea el poate fi primit ca fiind de la Dumnezeu. Binecuvântare şi izbăvire de minciună e fiecare clipă în care celălalt ne arată, uneori înşelându-ne, alteori lovindu-ne, fizic, psihic sau în orie alt fel, adevărul adânc ascuns în interiorul său? Atunci, de ce să ne supărăm pe adevăr? De ce să fim trişti, de ce să ne opunem, de ce să nu dansăm şi să nu vedemm faţa eliberatoare a unor evenimente nefericite, care încearcă doar să ne spună şi să ne arate că celălalt a fost – poate tot timpul, poate de la o vreme – nesincer cu noi? De ce ne supărăm pe adevărul ce ni se arată şi anume acela că nu suntem iubiţi îndeajuns de mult încât un altul să aibă în sine decizia de a ne rămâne alături o viaţă întreagă?

Dacă am percepe adevărul şi l-am preţui, dacă ne-ar bucura fiecare clipă în care el ni se dezvăluie, fie şi neplăcut, fie şi într-un fel pe care nu ni-l dorim deloc, dacă am accepta că răul e de cele mai multe ori un dar preţios, care încearcă să ne îndepărteze de oamenii toxici din vieţile noastre, am accepta trădarea, înşelăciunea, dorinţa celuilalt de a pleca din relaţia cu noi şi ne-am bucura de despărţiri. Chiar aşa, separarea n-ar mai fi o traumă, ci un dans al adevărului, o lumină binecuvântată a existenţei, care se aşează în calea noastră doar cu scopul fantastic şi minunat de a ne aduce în viaţă tot ce-i mai bun. Noi suferim, suntem geloşi, îndărătnici şi toxici cu noi înşine, noi strigăm şi plângem în clipa de adevăr pentru că nu-i înţelegem misiunea, iar sabia lui ni se pare prea aspră pentru a o percepe ca pe bisturiul vindecător al unui mare chirurg. Trauma de separare, frica de abandon şi o mulţime de alte suferinţe emoţionale pe care le trăim în interiorul relaţiilor noastre de viaţă ar dispărea dacă am accepta manifestările nedorite ale celor din jurul nostru ca pe binecuvântate clipe de adevăr şi de iubire a vieţii pentru noi înşine. Să-i dai voie celui ce nu te iubeşte şi demonstrează asta, înşelându-te, amăgindu-te, făcându-te nefericit şi alergând după fericiri iluzorii, să te părăsească, să-i mulţumeşti cerului pentru că îţi arată dimensiunea iubirii sale pentru tine sau a lipsei ei înseamnă că te îndrepţi tu către iubire, către binele tău cel mai înalt şi către acea fiinţă care alege şi decide singură să-ţi stea alături cu toată inima. Căci cel ce stă lângă tine cu inima şi cu mintea scindată nu-i în adevăr şi de aceea te înşeală şi se înşeală pe sine. Ce minunată schimbare ar apărea în noi dacă am putea să iubim clipa în care adevărul se face cunoscut, oricât de grav ar părea el! Ce frumos am putea iubi şi cât de uşor am renunţa la lipsa de iubire a celui care, eviedent, nu ne iubeşte!