Despre importanta unor lucruri

Zilele trecute mi-am dat intalnire cu un amic cam chefliu in fata unei librarii. In preajma librariei se afla un magazin de pantofi, un cabinet stomatologic, un chiosc de ziare si o covrigarie.

Lasa astea, mi-a zis amicul, mai bine spune-mi daca e vreo bodega pe aproape. Cu covrigariile mai mult ma incurci. Omul avea dreptate. Vedem si tinem minte mai ales lucrurile care ne privesc. Cand eram copil, eram convins ca tot ce conteaza in jur sunt numai copiii. In adolescenta, strada imi parea plina doar cu tineri. Mai tarziu am avut ochi pentru maturi si pentru femeile ceva mai coapte. Acum, pe unde merg, pe unde ma uit, numai de mosi si de babe dau. Cand am venit pentru prima oara in Bucuresti m-am urcat din Gara de Nord in tramvaiul 15, am mers cu el pana la Piata Unirii, de unde am schimbat alt tramvai pentru inca doua statii. Dupa 3 ani, mai bine zis abia dupa 3 ani, mi-am dat seama ca tramvaiul 12 care m-ar fi lasat exact in spatele caminului, era acelasi 12 care circula prin celalalt capat al Garii.

Tot de prima mea zi in Capitala se leaga o alta revelatie fabuloasa: iahnia de fasole cu jumari, de la o ospatarie din spatele Muzeului National de Arta. Ma gaseam prin urmare in Centru, ideea ca ma plimb in sfarsit prin Centrul Bucurestiului, nu tot prin acela al Brailei, ma motiva sa cred ca aici totul, dar absolut totul trebuia sa fie altfel, mai somptuos, mai rafinat. Si pentru ca anticipam intens ceva ce doream sa traiesc, banala fasole cu jumari mi se parea somptuoasa, rafinata, unica, divina. Trebuie s-o recunosc, dar si azi, cand se discuta despre Muzeul de Arta, memoria mea afectiva il plaseaza de drept in vecinatatea modestei autoserviri, nu a cladirii Comitetului Central. Nu-i vorba despre o inversare a importantelor, ci de oranduirea lor naturala, conform cu interesul de moment al individului.

Trec de multe ori pe langa palatul CEC-ului, dar nici acum, cand stiu mai multe despre arhitectura lui, nu simt nimic din ce probabil simt turistii plimbati de ghizi pe Calea Victoriei. Imediat insa dupa impunatorul Palat se gasea candva un camin al Institutului de Petrol si Gaze. Intr-o zi m-am oprit emotionat, rascolit de amintiri, in fata usii fostului camin de fete, unde candva o asteptam in nestire pe Ofelia. Ofelia obisnuia sa intarzie, iar eu obisnuiam s-o astept oricat. Ne dadeam intalnire la cinci, Ofelia aparea la sapte. Dar aparea. Conveneam s-o iau la plimbare la ora sase si ea aparea la noua. Dar aparea. Situatia se repeta si m-a pus pentru prima oara in fata unei intrebari cardinale: ce era mai important, timpul pierdut cu asteptarea, timpul care nu avea sa se mai intoarca niciodata sau faptul ca Ofelia totusi aparea?

Zilnic ma intreb: cat trebuie sa ne afecteze convulsiile politice? Daca ne luam dupa importanta pe care unii le-o acorda, ar trebui sa ne simtim mici si in afara realitatii. Sa nu ne mai bucuram de nimic si sa fierbem doar la numele fiecarui turnator de rang mare deconspirat. Cand ma intorc la intalnirile de odinioara cu Ofelia aflu pe loc raspunsul: amintirea fetei imi e din ce in ce mai vie, cat despre timpul in care inghetam in fata caminului ei asteptand-o, acesta nu-mi mai spune nimic. Si ce lungi imi pareau orele acelea, cand in viata mea, afara de intalnirile cu Ofelia, nu se intampla de fapt nimic!