Despre ruşine şi.vinovăţie

Să vedem însă, aşa, de "distracţie", ce spune DEX-ul despre ruşine: "Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greşeală; Fără ruşine = fără jenă, cu obrăznicie; A muri de ruşine sau a-i plesni cuiva obrazul de ruşine, se spune când cineva se simte foarte ruşinat; N-ai (sau n-are) ruşine sau nu-ţi (sau nu-i, nu le etc.) este ruşine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simţ, obraznic, nesimţit, neruşinat; Rezervă, modestie, reţinere; Timiditate, sfiiciune; Ocară, batjocură, ofensă; A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de ruşine sau a face cuiva ruşine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situaţie penibilă, etc., etc., etc., lăsăm DEX-ul la o parte, şi urmează...

EXPLICAŢII ŞI IMPLICAŢII. În felul ei, lucrarea "Ruşinea şi vinovăţia  în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor" (Editura Humanitas,2008) este o premieră în spaţiul  românesc. Motivându-şi alegerea, Septimiu Chelcea consemnează că "în ultimele trei decenii s-a cristalizat un nou domeniu în ştiinţa despre traiul laolaltă al oamenilor - sociologia emoţiilor." Unul dintre fondatorii domeniului Theodore D.Kemper, consideră anul 1975 ca fiind anul în care sociologia emoţiilor s-a desprins din corpul sociologiei generale. Atunci, Arlie Russel Hochschild a publicat primul studiu pe această temă. Astăzi, bibliografia în materie este de-a dreptul impresionantă.

Un prim bun câştigat al lucrării este acela că avem (în fine!) la îndemână definiţii limpezi ale termenilor cu care operăm de obicei în limitele simţului comun şi al experienţei cotidiene. Definiţii fără de care, o ştim de la Voltaire, o discuţie serioasă nu este posibilă. Reţinem, astfel, că "ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii definitorii pentru om: numai hommo sapiens are «conştiinţa de sine» şi numai la nivel uman «sinele evaluează sinele»." Reţinem, de asemenea, că această pereche de emoţii are un rol important atât în ceea ce priveşte comportamentul personal, cât şi în funcţionarea relaţiilor interpersonale. De altfel, primele două secţiuni ale cărţii realizează atât o trecere în revistă a teoriilor, clasice şi moderne, despre emoţii, cât şi o analiză aplicată a emoţiilor (ruşine şi vinovăţie) din perspectivă sociologică, inclusiv psihosociologică.

DE LA CONCEPTE LA COMPORTAMENT. O menţiune aparte aş face pentru secţiunea consacrată unei teme de larg interes, pedagogic şi civic: "Socializarea emoţiilor în copilărie", unde putem afla interesante şi foarte utile repere pentru o mai bună contribuţie a părinţilor la dezvoltarea competenţei emoţionale a copiilor şi, în acelaşi timp, pentru stimularea controlului emoţiilor în şcoală. Fireşte, dacă printre eventuali cititori ai acestor note de lectură s-ar afla şi ceva glossy, nu m-aş hazarda să le recomand cartea. Nu de alta, dar între sferele de referinţă ale cărţii şi nivelul experienţelor lor cognitiv senzoriale este o definitivă relaţie de incompatibilitate.   

Rămâne, însă, de văzut în ce măsură "ruşinea" şi "vinovăţia" sunt cu adevărat repere ale comportamentului nostru cotidian? De aceea, nu putem decât să remarcăm faptul că profesorul Septimiu Chelcea şi colaboratorii săi propun - adevărată premieră în cercetarea românească! -  o abordare deschisă şi punctuală a  manifestărilor de ruşine, respectiv de vinovăţie, cu un (necesar şi salutar - aş zice) accent pe diluarea unor asemenea manifestări în perioada de tranziţie de la "comunismul ceauşist" la "capitalismul sălbatic" de azi. 

EXEMPLE CULESE. Partea a III-a a cărţii mi se pare de-a dreptul incendiară. Începând chiar de la titlu: "Ruşinea şi vinovăţia: frauda intelectuală în universităţi." În aproape 150 de pagini de text tipărit, profesorul Septimiu Chelcea şi colaboratorii săi  întocmesc un solid dosar al cazului, cu exemple culese şi din rândul studenţilor şi din rândul magiştrilor. Presimt, de pe acum, replica: asemenea cazuri, de fraudă intelectuală, sunt excepţii dureroase şi reprobabile. Da, dar, în primul rând sunt fapte simptomatice pentru un climat profund viciat de promovare şi de omologare al pseudo- competenţelor. Câte dintre analizele din carte vor intra în atenţia mediului  nostru universitar şi, mai ales, a factorilor "de decizie" îmi este greu să anticipez.

Important este că cineva a avut curajul să spună deschis ceea ce, de cam multişor poveste, se ştia, dar se spunea numai sub menţiunea "citeşte şi dă mai departe!"