Dincolo de gard

Între curtea noastră şi aceea a unui vecin ursuz şi ranchiunos se găsea un gard de şipci desperecheate, pe care vecinul îl căptuşise cu bucăţi de tablă şi de carton asfaltat. Omul era un perfecţionist al cârpelilor. Oricât de bine ar fi astupat el rosturile dintre scânduri, tot mai ră­mâ­neau nişte despicături, prin care băiatul de aceeaşi vârstă cu mine al vecinului se strâmba, mă înjura şi mă ameninţa că atunci când ne vom găsi amândoi în stra­dă avea să-mi rupă oasele. Numai că nu ne-am înfruntat niciodată în stradă, pentru că el n-a ieşit niciodată din curte. Gardul acela înalt îl făcea să se simtă buricul pământului. În spatele gardului era vi­tea­zul vitejilor. Şi, totodată, un claustrat. Puşcăriaşii îşi plătesc fapta şi pleacă acasă, dar paznicii, deşi sunt oameni liberi, rămân ai puşcăriei pe viaţă.

Povestea a căpătat ulterior alte dimensiuni: eu mi-am trăit soarta dincoace de gard, în "lagărul comunist", iar de dincolo de gard, din "lagărul capitalist", o seamă de compatrioţi, pe care soarta i-a  risipit departe de ţară, m-au învinuit, m-au ară­tat cu degetul, m-au numit laş şi vândut regimului, m-au sancţionat cu vorba şi cu scrisul, s-au dat vitejii vitejilor, dar cu lea­fă, nu degeaba, doar din sentiment şi con­vingeri. Simţămintele mele, ale ro­mâ­nului de dincoace de gard, aşa rănite şi cenzurate cum erau ele, nu suferau presiunea unei subvenţii. Nu eram obligat, printr-un contact cu patronul, să i le proclam. Cu leafă şi dincolo de gard, e simplu să spui că o Românie cu 24 de mi­lioane de locuitori e o adunătură de laşi, de turnători şi de vinovaţi. Unii din cei plecaţi, deşi gardul a dispărut şi ar putea să iasă la o luptă dreaptă la vedere continuă să se poarte de ca şi cum îi apără încă un gard. Produc publicaţii şi scrieri punitive şi umblă după nişte crăpături în gardul care nu mai există, ca să se dea justiţiari şi nepătaţi. Nu pentru că n-au mâncat salam cu soia nu-s ei pomeniţi ca eroi ai neamului, ci fiindcă, apărat de un gard, e uşor să te baţi cu pumnul în piept şi să le arăţi fundul celor de dincolo. Scândurile sunt la pământ, dar gardul din mintea şi din suflete - ale noastre şi ale lor - e încă înalt şi despărţitor.

Unii din cei care ne-au anatemizat, ignorând faptul că nu doar România se găsea dincoace de gard, ci jumătate din planetă, şi că e nedemn să acuzi de laşitate o jumătate din omenire, ies azi în presă cu tot felul de mărturii ale conştiinţei lor de heruvini şi de martiri. E târziu şi pentru învinuiri, şi pentru explicaţii. Diferenţa continuă să fie la felul de a ne trăi viaţa. Noi trăim aşa cum am mai trăit, cum credem de cuviinţă, ei jinduind-o, de dincolo de gardul care nu mai există, pe a noastră.