Doamne, ce popor avem!

Romania e ponegrita tot timpul: ca e mizerabila, ca n-are loc pe pamantul asta si cate altele. Dar, exista momente cand mandria ca esti aici si nu in alta parte, izbucneste prin toti porii. Si nu este vorba numai despre inaltatoarea clipa a intonarii imnului national. Sarbatorile, traditiile noastre populare sunt unice, indestructibile.

Romania e ponegrita tot timpul: ca e mizerabila, ca n-are loc pe pamantul asta si cate altele. Dar, exista momente cand mandria ca esti aici si nu in alta parte, izbucneste prin toti porii. Si nu este vorba numai despre inaltatoarea clipa a intonarii imnului national. Sarbatorile, traditiile noastre populare sunt unice, indestructibile. In ultimii doi ani, Dragobetele a devenit o traditie romaneasca reinventata cu furie s-ar putea spune. Furia asta generata de mai spilcuitul Valentin e si ea buna la ceva: aduce aminte romanilor ca tara lor nu inseamna numai jeg. Mai e prin ea si niste iubire risipita frumos prin cantece populare ce-ti ridica sufletul. Are Dragobete asta o calitate majora, ce-i lipseste lui Valentin: e roman. Romanul a venit ieri sfios si curios la Muzeul Satului, care a invitat lumea sa iubeasca mioritic. A fost intampinat din prima cu cantece de dragoste din Teleorman (pura intamplare). Romanul-pensionar, romanul-adolescent, romanul de orice fel a inceput sa tropaie timid. Apoi a incins ditai hora, apoi a inceput sa fredoneze, apoi a inceput sa chiuie, apoi a inceput sa se sarute. Dansatorii si cantaretii veniti din tara se simteau cam rusinati: copiii le pipaiau in treacat costumele populare. Erau adevarate, reale, copii! Ieri in Bucuresti frigul crapa pietrele, iar cei de la Muzeu susoteau: "Da dom’le, vin valuri, e uimitor pe frigul asta cum vin". Da dom’le, venim sa ne reindragostim de traditiile noastre, sa ne reindragostim de Romania care maine, luni, ne va plesni peste ochi cu durerile si micimile ei. Doamne, ce traditii frumoase avem! Doamne, ce popor avem! Doamne, nu ne lasa!