Doar pe tata

Am auzit că e iarnă mare în ţară. Aici, unde încerc să mă obişnuiesc din nou cu viaţa, e un fel de primăvară, e un fel de anotimp pe care nu sunt în stare să-l înţeleg, cu care nu m-am obişnuit în totalitate. Nu mă plâng de cele aproape 20 de grade pe care mi le oferă seninătatea din jur, nu sunt nemulţumită de adierea calmă care îmi bate în fereastră, în fiecare dimineaţă, dar mi-e dor de un viscol acasă. De un viscol fără complicaţii, fără cale de întoarcere, fără explicaţii sau întrebări.

În Bucureşti a nins, străzile sunt pline de zăpadă şi oamenii sunt îmbrăcaţi gros, e iarnă adevărată, aşa cum îmi amintesc şi eu că trăiam înainte, când mă bucuram de toate şi încercam să găsesc partea frumoasă a fiecărui anotimp. Vorbesc cu apropiaţii şi le aud vocea izbindu-se în frig, în drum spre maşina înzăpezită, parcată departe, din nou prea departe, de uşa casei. E nevoie de căldură în camere, nu pare că e început de martie, temperatura s-a blocat pe minus, a revenit nesiguranţa din priviri, au început să îngheţe trotuarele, sub paşii tot mai ezitanţi ai celor mulţi şi trişti.

Am vorbit şi la Craiova, a visco­lit şi acolo, câteva zile la rând nu s-a mai putut distinge oraşul aşa cum trebuie, s-au pierdut în albul halucinant multe din contururile obişnuite ale străzilor, ai mei din zonă aşteptau cu nerăbdare să se mai potolească frigul, ca să recupereze controlul asupra propriilor vieţi. Mi s-a făcut un dor îngrozitor de Bârca şi de copilăria tatei, de momentele pe care mi le-a sădit în minte şi în suflet, cu răbdare şi înţelepciune, ca punct de referinţă pentru toate zilele întunecate care urmează şi pe care nu ştiu sau nu pot să le evit. Mi-am adus aminte de iernile care mă prindeau în sud, pe drumuri judeţene fragile, care parcă nu duceau niciodată unde trebuie, pe care nici maşinile de deszăpezire nu puteau intra ca să-şi facă treaba. Ierni în plin pustiu, fără indicatoare raţionale, pe care nu ştiam să le apreciez, pentru că, din naivitate şi grabă, nu vedeam nimic dincolo de ele, nu înţelegeam cu adevărat nici sensul cuvintelor pe care le auzeam pe fundalul acelor ninsori necontenite. Eram cu tata, eram cu mama, eram protejată de tot imprevizibilul care ne înconjura şi mi se părea normal să fie aşa, mi se părea că toate sunt pentru totdeauna.

Din acest necunoscut pe care mi l-am asumat şi pe care, la un moment dat, chiar mi l-am dorit, am suspinat, noapte de noapte, am aţipit cu vinovăţie, în aşteptarea unui semn de la iarna de acasă, de la gerul de final de februarie, cu care s-a împodobit singura hartă care mi-a devenit indispensabilă. Dimineţi la rând, am stat cu capul lipit de geamul unui autobuz aglomerat, încercând să rememorez clipe frumoase din ultima perioadă, ca să-mi iau de undeva forţă ca să contraatac frisonul care îmi întrerupea fiecare zâmbet. Îmi dau seama că nu-mi mai plac anotimpurile, deşi iarna mi-a fost şi-mi rămâne cea mai apropiată. Eu caut, de fapt, nu zăpadă, nu 20 de grade, nu lumină, nu adieri de vânt, nu furtuni, nu căldură exagerată, ci doar puţină siguranţă. De aceea, oricând mi s-ar ivi posibilitatea, aş da orice anotimp necunoscut pe viscolul de acasă, pe viscolul care să mă prindă în drum spre marile mele speran­ţe, pe viscolul pe care să-l înfrunt prinvindu-i în ochi pe cei care îmi dau putere să ies din casă, în fiecare zi.

M-a întrebat cineva, acum câteva după-amieze, dacă eu am vreo icoană în casă, aici, unde mi-am construit cu răbdare un colţ de lume, unde am încercat să aduc puţin din felul meu de a fi. Fără să stau pe gânduri, fără să încerc să şlefuiesc un răspuns complicat, am răspuns: "Doar pe tata." Nici nu mi-am dat seama, pe loc, cât dor era în cuvintele mele, cât de mult însemnase pentru mine fotografia tatei, pe care am aşezat-o aproape de locul pe care deschid ochii în fiecare dimineaţă. Nu am fost şi nici nu voi rămâne singură, nici acasă, nici aici, atâta timp cât îmi voi şterge lacrimile privindu-l pe el, pe cel care merita cel mai mult să fie cu noi, să scrie aici în fiecare luni, să trăiască şi să-şi vadă copiii reuşind în viaţă. Mă apasă multe gânduri triste, dar aceleaşi gânduri, oricât de copleşitoare ar părea, mă motivează ca să continui pe drumul pe care am început, ca să înving temerile şi prejudecăţile, ca să mă redescopăr, ca să redescopăr viaţa şi lumea.