Doar un milimetru

Oamenii care mi-au vrut binele sunt mai multi decat cei care mi-au facut un rau.

Oamenii care mi-au vrut binele sunt mai multi decat cei care mi-au facut un rau.

E firesc sa ti se vrea binele, iar oamenii de treaba sa fie mai multi. De aceea, pe normali, pe generosi si pe toleranti nici nu-i tin minte. Li se amesteca numele si chipurile, in memoria unui bine general. In schimb, la cei care, din tot felul de motive, m-au chinuit si mi-au amarat zilele, ma gandesc mereu. Si de la un timp incoace le sunt foarte recunoscator. Imi dau seama ca mi-au fost de un mare ajutor, indeosebi in anii in care confundam adevarul cu dreptatea si nu aveam reactii conturate la nimic. Nici n-as spune ca a fost vorba de un rau ce mi s-a facut personal. Era un rau general, de unde imi primeam partea.

Am suferit ani de-a randul, pentru ca nu aveam o origine sociala sanatoasa. Nu aveam, ca altii, una nesanatoasa, ci doar una neclara. Nu eram fiu de chiabur sau de condamnat politic, dar nici odrasla de clasa muncitoare nu eram. Vina parintilor mei a fost ca nu erau de nici o parte. Nu pot spune c-am fost respins, deoarece, in cazul meu, in cazul paturii sociale din care proveneam, lucrurile se puneau in alti termeni. Spre deosebire de cei care erau categoric respinsi, eu nu eram primit. Remarcati diferenta? Dumneavoastra poate c-o remarcati, dar cativa din cei care ar fi trebuit s-o observe, la vremea cand mi se respingea sistematic dosarul pentru admiterea la oricare facultate as fi vrut sa dau, se purtau cu mine exact cum se purtau cu toti fiii de fosti exploatatori, care trebuiau respinsi cu brutalitate, ca sa inteleaga clar ca erau ciumati. Fiind si eu respins, in loc sa nu fiu primit, sa nu beneficiez, adica, de coeficientul de toleranta cuvenit copiilor nimeriti intre doua ape, m-am simtit ciumat. Si astfel am facut toata viata cauza cu respinsii de toate neamurile. Le multumesc profesorilor si sefilor de comisii - toti niste necunoscuti - care mi-au facut acest mare bine timpuriu, printr-un rau la gramada. M-au trimis fara voia lor si fara stiinta mea acolo unde s-a vadit a-mi fi pe mai departe locul. Doamne, cum le mai multumesc!

Acum, consider ca si datorita lor am ajuns unde-mi era sortit. Dovada ca n-as vrea alt loc. Oricat de cotit si de tremurat este drumul, care te duce spre un loc, e totusi un drum. Drumul scurt nu-i neaparat si cel adecvat.

Mi-e greu sa aleg un rau care, dupa un numar de ani, mi s-a intors cu cel mai mare bine. Unul insa a fost fara indoiala atent si indelung clocit, dar si infaptuit astfel incat sa nu am nici o indoiala ca persoana s-a simtit fericita savarsindu-l. Tineam de cateva zile, pe biroul din redactia unde lucram, un volum de povestiri - dactilografiat, corectat si rascorectat in exemplar unic - pe care urma sa-l duc la o editura. Munca mea de doi ani. In dimineata in care m-am decis sa-l predau editurii, l-am gasit in cosul de gunoi, rupt foaie cu foaie, ca si cum ar fi fost trecut printr-o masina de tocat hartii. N-am stiut niciodata cine a facut asta si nici de ce. Mi s-au taiat picioarele de surpriza si n-am mai fost om luni intregi. Am trecut prin cele mai infecte stari sufletesti, descoperind in final ca razbunarea e ultima si cea mai proasta solutie.

Un ofiter roman mi-a povestit ca, pe front, s-a gasit in situatia de a impusca un om si ca acel milimetru, care-i mai lipsea apasand pe tragaci pana la capat, l-a salvat sa nu fie un criminal. Misca degetul inca un milimetru, doar un milimentru si era terminat. Omului care mi-a ucis cartea ii multumesc. Datorita lui am aflat devreme, la nici treizeci de ani, c-am sa tin seama intotdeauna de milimetrul care te poate duce pe un drum fara intoarcere.