Doi pe un singur loc

Sunt situatii in care nu-i bine sa vezi departe, pentru ca vezi ce nu-i bine.

Vezi cum un fiu, ajuns artist mare, nu numai ca n-a facut nimic, ca sa stie lumea ce artist mare a fost si taica-sau, dar, prin insusi acest fapt, ca n-a facut nimic, a impus un fel de embargo asupra memoriei batranului. Cand ceva ce trebuie sa se intample nu se intampla multa, foarte multa vreme, oamenii incep sa creada ca exista niste cauze tainice, prohibitive, ca e cineva care le cunoaste si vegheaza la cauze, ca sa nu se intample nimic. E genul de uitare stimulata, provocata. Noi socotim ca uitarea vine de la sine. Uitarea insa poate fi dirijata, controlata, vegheata ca nu cumva sa-i tulbure careva cursul si sa scoata la lumina treburi stanjenitoare.

N-am sa le pomenesc celor doi, tatal si fiul, numele, deoarece multi le-au stat in preajma si ar veni imediat cu precizari si dezmintiri. In unele cazuri, generatii de-a randul consimt la uitare. Merg, cum s-ar spune, pe mana fiului care a instaurat embargoul. Intre altele si pentru aceea ca artistilor mari li se iarta totul. Mai bine zis, li se uita tot ce-ar putea tulbura statutul lor de artisti mari.

In strania poveste care urmeaza, trebuie sa tinem cont de faptul ca, de regula, relatiile dintre parinti si urmasi sunt afectate, in familiile de artisti, de modul in care timpul imparte notorietatea. Faima tatalui nu-i intotdeauna un stimul. Ba, dimpotriva, blocheaza curajul fiului. Nu-i deloc confortabil sa ti se aminteasca mereu ce om de seama a fost parintele si ce bicisnic esti tu. Nu-i placut nici sa ti se aminteasca la tot pasul cat ii datoreaza gloria ta invataturii luate de la tata. Adevarul e ca pictorul-fiu a invatat tot mestesugul de la pictorul-tata si ca, in cele cateva zeci de expozitii pe care le-au deschis impreuna, au contat mai mult asemanarile dintre ei. Ce-i lega era mai important decat ce-i despartea ca artisti.

Am vazut multe peisaje si portrete semnate de batran, din anii cand cei doi pictau cam la fel, si mi-am dat seama ca, ulterior, talentul tanarului i-a ramas profund indatorat talentului inaintasului. Unii negustori isteti au profitat de notorietatea uriasa a fiului ca sa vanda dupa disparitia sa lucrari de ale tatalui de dinainte de razboi cu semnatura modificata. Cand am vazut pentru intaia oara opere de ale tatalui, din perioada cand cei doi lucrau in aceeasi odaie si se prezentau in public impreuna, fara grija ca unul din ei va deveni candva celebru, am exclamat: "Ia te uita, lucrurile sunt exact pe dos!".

In mintea mea, s-a instalat dorinta de a afla de ce, odata ajuns mare artist, cu un halo social ce i-ar fi permis si financiar sa-l scoata din uitare pe tata, sa-i comande adica unui critic o monografie si o retrospectiva, n-a facut-o. Si am aflat, fara sa fie nevoie ca din familie sa-mi dea cineva explicatii. Fiului nu-i pica bine sa se stie cat a primit de la inaintas. In arta, cand impart doi un stil, e posibil ca faima amandurora sa sporeasca, dar cateodata si sa sufere. Urmasul si-a iubit cu siguranta tatal, dar dragostea filiala e una, iar gestionarea gloriei alta.

E sanatos ca astfel de istorii sunt rare. Daca ar fi mai multe, discutiile despre caracter si datorie s-ar purta cu siguranta incrancenat si in alti termeni.