Finanţarea corupţiei păgubeşte fotbal

Gigi Becali declara în urmă cu câteva zile că Mihai Stoica şi Dinu Vamă sunt cei mai preşedinţi dintre preşedinţii de cluburi din România. Spunerea patronului stelist nu a rămas atârnată doar de simplul enunţ.

Becali a şi argumentat notarea la superlativ a celor doi. Dar să nu vă imaginaţi că Becali a chinuit cine ştie ce criterii de competenţă managerială în creionarea portretului ideal al conducătorului de club sau că a apelat la reţete universal valabile. Gigi Becali triază

managerii de succes din Liga lui Mitică pe baza unor grile cu specific local, de maximă originalitate. Zice el că nu-i conducător de conducător decât acela care este şmecher de şmecher. Care ştie să se certe cu toată lumea, care ştie să formuleze înjurătura capabilă să pună cu botul pe labe orice partener de dialog, care ştie să pună presiune pe arbitri şi pe adversari, care exploatează cu maximă abilitate şi minimă cheltuială sistemul relaţiilor oculte din fotbal.

Elogiul lui Gigi Becali funcţionează perfect în realitatea care caracterizează fotbalul românesc. Nu ştiu însă dacă Mihai Stoica şi Dinu Vamă au primit licenţioasa apreciere ca pe o laudă sau ca pe o insultă. Pot bănui însă că cei doi, altfel băieţi cărora le merge mintea, au tradus corespunzător aprecierile lui Gigi Becali. Dar nu-l contrazic şi nu ripostează pentru că mândria este mult prea ieftină în raport cu profitul marcat prin exploatarea situaţiei. Mihai Stoica şi Dinu Vamă acceptă poziţia subalternă faţă de Gigi Becali şi alţi indivizi asemenea acestuia deoarece este mult mai uşor să agoniseşti prin transfer de capital decât din iniţierea unei afaceri proprii. Afacere care, pe deasupra, mai comportă şi riscuri. Oricare dintre patronii de cluburi se poate confrunta la un moment dat cu falimentul. Preşedinţii de cluburi, în schimb, au avantajul că pot sări oricând din barca falitului în cea a prosperului care vine din urmă.

Nu mă preocupă nici statutul privilegiat şi nici devenirea prosperă a preşedinţilor care se mişcă bine în fotbalul nostru. Ceea ce devine deranjant şi păgubos în egală măsură este faptul că aceştia nu exploatează avantajul independenţei faţă de afacerea patronilor şi acceptă prea uşor capriciile unor finanţatori săraci în capul lor. Finanţatori care trăiesc cu impresia că performanţa este doar marfă de tarabă şi nu construcţie gospodărească. Adevărat, este mai uşor să-i cânţi în strună celui care te plăteşte decât să-i dai deşteptarea. Dar astfel condamni perspectiva. Situaţia cu care ne confruntăm la ora actuală decurge firesc din astfel de atitudini. Amenzile primite de FRF pentru licenţierea cu ochii închişi a cluburilor, ameninţarea echipelor româneşti cu excluderea din cupele europene nu reprezintă decât consecinţa faptului că se investeşte prea mult în corupţie şi prea puţin în fotbal. Or, dacă preşedinţii de cluburi nu s-ar fi grăbit spre profiturile imediate, dacă şi-ar fi exploatat mai degrabă priceperea şi nu ar fi făcut risipă de şmecherie ieftină, nu cred că am fi atins graniţele dezastrului.