Fotbal incert

Ştefan Iovan, spre final de carieră, ajunsese în lotul Rapidului. A jucat el ce a jucat pentru giuleşteni, însă la un moment dat a început să sară tot mai des din schemă.

Nu mai prindea echipa, iar antrenorul său de atunci, Viorel Hizo, pentru a proteja orgoliul unui fost mare jucător, nu şi-a luat niciodată responsabilitatea de a motiva fotbalistic decizia de a nu-l folosi pe Iovan. A preferat minciuna nevinovată. Hizo declara întotdeauna jurnaliştilor că Iovan a rămas în afara opţiunilor sale din cauza unor accidentări. N-am crezut nici o secundă în varianta de scenă prezentată de Hizo. Cu toate acestea, întâlnindu-l întâmplător pe Iovan înaintea unui nou meci la care era forţat să rămână din nou spectator, am mimat credulitatea şi l-am întrebat dacă a dat tocmai el peste grămada de ghinioane şi dacă este, într-adevăr, accidentat. Fane mi-a făcut cu ochiul, semn că intră în jocul palavrelor de protocol, dar a înjumătăţit minciuna: "Nea Dane, nu sunt accidentat. Sunt, cum să-ţi zic eu?, sunt incert". Am bătut palma complicităţii şi, pentru a nu ne mai minţi în continuare, am abandonat definitiv subiectul. După o perioadă de timp relativ scurtă, Iovan a renunţat la incertitudini. N-a mai intrat în teren ca jucător legitimat. Amintirea discuţiei pe care am avut-o cu Iovan în urmă cu ani buni nu bântuie întâmplător prezentul. L-am întâlnit pe Iovan la Constanţa, l-am întâlnit la Klagenfurt şi, ca să nu uităm de ce-am plecat de-acasă, am încercat să legăm ceva discuţii despre fotbal, despre starea de comă a pacientului. Iovan a forţat din nou zâmbetul, dar nu i-a reuşit decât o grimasă amară. Mi-ar fi plăcut să-i ştiu între fălcile lui care fremătau spasmodic pe pârâţii ruşinii naţionale. Pe cei care au intrat în teren doar pentru a avea posibilitatea de a alege, după două înfrângeri ruşinoase, între două calificative: prostie sau nesimţire. Starea de incertitudine a lui Iovan urma unei cariere fabuloase în raport cu performanţele fotbalului românesc. Starea de incertitudine cu care s-a pecetluit fotbalul nostru generează epave chiar şi printre musculoşii aflaţi în floarea vârstei. Trăim într-o realitate apăsătoare şi, firesc, încercăm să ne debarasăm cât mai repede de povară. Sacrificarea antrenorului este prima iluzie a descătuşării. Face parte dintr-un ritual care nici nu mai merită comentat. Un alt selecţioner, poate mai vesel, cu alte idei de joc, cu alte preferinţe în selecţie reprezintă întotdeauna ingredientele lunii de miere în fotbalul naţional. Dar măcar atunci când vom constata că şi în acest caz ne vom întoarce, chiar şi pe alte variante de drum, acolo de unde am plecat, vom avea oare înţelepciunea să privim dincolo de ţapii ispăşitori? Spun încă de pe acum, când numele noului selecţioner nu este cunoscut, că naţionala va continua să fie o mare deziluzie câtă vreme structurile de bază ale fotbalului sunt bolnave. Spun că rezultatele slabe ale echipelor reprezentative nu sunt decât o consecinţă a unui campionat cotonog.