Galaxia Blogenberg

Să fiu căt se poate de sincer: prin blog sper să vorbesc cu o lume pe care o cunosc intr-o anumită măsură, dar la care nu am reuşit să ajung ca politician decăt rar, frugal şi fragmentar. Iar această stare de bine pe care mi-o dă dialogul nu e viciată decăt de nesiguranţă. Nu sunt in campanie electorală, nu vreau să mă "vănd" publicului, nu trebuie să joc un joc. Incerc să fiu eu insumi. Aşa cum sunt sau cred că sunt şi cei care intră in dialog cu mine. Pot vorbi, astfel, şi despre lucruri serioase.

Să fiu căt se poate de sincer: prin blog sper să vorbesc cu o lume pe care o cunosc intr-o anumită măsură, dar la care nu am reuşit să ajung ca politician decăt rar, frugal şi fragmentar. Iar această stare de bine pe care mi-o dă dialogul nu e viciată decăt de nesiguranţă. Nu sunt in campanie electorală, nu vreau să mă "vănd" publicului, nu trebuie să joc un joc. Incerc să fiu eu insumi. Aşa cum sunt sau cred că sunt şi cei care intră in dialog cu mine. Pot vorbi, astfel, şi despre lucruri serioase.

Spre disperarea celor care ţin cu dinţii de monopolul informaţiei, cititorul-scriitor tinde să ocupe treptat prim-planul dezbaterilor publice. E o tendinţă mai veche. Strămoşul ei indepărtat a fost, cu siguranţă, poşta redacţiei. Probabil că prima implozie interactivă s-a petrecut o dată cu apariţia radiourilor FM, in programele cărora ascultătorii pot interveni, in direct, prin telefon. Dată fiind naşterea Internetului, bătrănul nostru prieten, ziarul, a trecut la ediţii electronice care devin, pe an ce trece, mai ales nişte forumuri unde cititorul comentează ştirea. Sau pe lăngă ştire. Sau ce vrea el.


Site-ul personal, de grup, de firmă, de eveniment, e şi el o parte a acestui peisaj. Majoritatea acestor pagini electronice au, mai ales, scopuri informaţional-publicitare şi seamănă cu o gazetă de perete in care pixelii iau locul pionezelor de odinioară. Dar site-ul permite acelaşi lucru: să spui ce ai de spus, aşa cum ştii, in culorile pe care le vrei, pe bani puţini sau deloc.


Blogul e vedeta momentului. Tot un site. Mai mult o "găselniţă" informaţională decăt o inovaţie tehnică propriu-zisă, blogul nu e altceva decăt bătrănul nostru jurnal, resuscitat. Cu două diferenţe notabile: poţi să comunici in timp real, aproape de evenimentul de referinţă. Iar varianta aceasta de jurnal publicizat e accesibilă oricui. Jurnalele tipărite interesau editorii numai in măsura in care semnatarul lor era o persoană cunoscută, eventual decedată, aptă să atragă interesul unui mare număr de cititori.


Sunt bloger de căteva zile. Ştiu că ştiţi. Presa a scris despre asta. Dar, dincolo de "evenimentul" in sine, cu iz monden şi efemer, această nouă activitate chiar inseamnă ceva aparte pentru mine. Să fiu căt se poate de sincer: prin blog sper să vorbesc cu o lume pe care o cunosc intr-o anumită măsură, dar la care nu am reuşit să ajung ca politician decăt rar, frugal şi fragmentar. Iar această stare de bine pe care mi-o dă dialogul nu e viciată decăt de nesiguranţă. Nu sunt in campanie electorală, nu vreau să mă "vănd" publicului, nu trebuie să joc un joc. Incerc să fiu eu insumi. Aşa cum sunt sau cred că sunt şi cei care intră in dialog cu mine. Pot vorbi, astfel, şi despre lucruri serioase. Se găsesc oameni care să fie interesaţi de asemenea subiecte.
Iată, imediat după ce s-au anunţat rezultatele recent incheiatului summit UE, am postat un punct de vedere despre ce s-a petrecut acolo. Ce-i drept, au fost voci care chiar au cerut asta. Şi alte voci, nu puţine, care au comentat sau au cerut amănunte. La televiziune nu ai răgazul să dezvolţi asemenea teme, viaţa politică de fiecare zi e agresată de nimicuri care au sfertul lor de oră glorios şi toxic. Aş mai putea da şi alte exemple. Blogul chiar "mişcă". Mai multe zeci de mii de oameni au intrat pe el in doar patru zile şi mulţi dintre ei au avut ceva de spus.


Civilizaţia acestor dezbateri merită şi ea căteva remarci, chiar şi din partea unui bloger incepător, aşa ca mine. Este clar că dialogul pe net tinde să-şi stabilească reguli de conduită care, prin definiţie, sunt mai ales autoasumate. Se naşte un cod de conduită relaxat, dar clar, mai real şi mai curat din multe puncte de vedere decăt codurile impuse la tv, de pildă. Pentru că e greu să faci poliţie pe propriul site. Eu am anunţat, de pildă, că nu voi publica insultele, e o chestiune de principiu. Dar importante nu sunt cele căteva posturi pe care am fost nevoit să le scot. Ci marea majoritate, celelalte.

Ca să parafrazez sloganul unui film celebru, pe net nu te vede nimeni cănd injuri. Dar injură tot mai puţini. Am avut parte de critici sau de intrebări tăioase, dar foarte puţini corespondenţi au incercat să inlocuiască argumentul cu insulta. Să fie blogul şi forumurile, pănă la urmă, şansa de a regăsi căndva drumul către un dialog real?
Departe de advertising, formate, ratinguri şi interese diverse, să fie asta singura cale prin care mai putem vorbi, pe indelete, despre noi sau despre subiecte care cer puţin mai multă atenţie? E bine că ea există. Dar in anumite momente, in anumite situaţii, cu siguranţă că nu e de ajuns.