Gică Popescu, pacienţii mirării eterne şi docenţii rânzei bugetare

Mirarea proştilor este cea mai sinceră dintre toate mirările posibile. Şi cea mai durabilă. Pentru că ei, adică proştii foarte proşti, nu vor ajunge niciodată la desluşirile de care au parte cei capabili să-şi pună mintea la contribuţie. Bolnavii mirării eterne au apărut, cu rol activ, şi în marele spectacol mediatic creat de presupusa colaborare a lui Gică Popescu cu Securitatea.

De credulitatea lor s-au folosit maeştrii diversiunii pentru a pune în scenă un nou spectacol pervers, spectacol menit să-l facă pe român să mai uite de tristeţile lui profunde. Reţeta respectivei lucrături este una binecunoscută. Diversioniştii practică intoxicarea şi rămân în spatele cortinei sub denumirea generică de surse. Baboii înghit momeala cu plută cu tot şi îşi asumă pe proprie răspundere identitatea trompeţilor, a descoperitorilor de senzaţional. Iar atunci când spectacolul eşuează în penibil, bolovanii din public caută ţinte concrete. Nu iau niciodată direcţia culiselor difuze. Diversioniştii sunt astfel protejaţi. De cucuie au parte doar guţanii care de bunăvoie au acceptat să iasă la rampă. Încasează la greu înjurătura populară şi rămân pacienţii mirării eterne fiindcă nu vor putea pricepe vreodată ce are lumea cu ei. Nu au altă şansă decât să ecriveze în continuare aşa după cum le-au fost antrenate reflexele pavloviene de către diversioniştii abili.

Vinovăţia miraţilor fără leac va fi tratată întotdeauna cu îngăduinţă fiindcă, nu-i aşa?, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Altcumva stau lucrurile în ceea ce-i priveşte pe autorii regiilor otrăvite. Mari semne de întrebare ridică scurgerea dirijată de informaţii dinspre instituţii care prin definiţie ar trebui să funcţioneze în religia onoarei şi a corectitudinii. Dinspre DNA, dinspre CNSAS şi, mai nou, dinspre ANI au vălurit spre opinia publică informaţii derutante şi periculoase în acelaşi timp prin posibilitatea de a fi interpretate după bunul plac al utilizatorului. Meseriaşii stilaţi ai vânării de vânt nu ne-au livrat până acum vreun caşalot al corupţiei, vreun torţionar sălbatic, deşi au consumat ani buni din răbdarea noastră. Docenţii rânzei bugetare organizează în schimb, din când în când, spectacole de troacă zgomotoasă pentru a-şi justifica existenţa. De această dată a fost folosit Gică Popescu şi nu întâmplător. Notorietatea personajului asigură audienţă maximă. Iar adversitatea dintre Gică Popescu şi alţi câţiva corifei ai fotbalului asigură dezvoltarea unor diversi­uni secundare pe trunchiul diversiunii de bază. Această progresie exponenţială a scandalului a fost gândită cu scopul de a deturna pe termen lung atenţia opiniei publice de la netrebniciile iubiţilor noştri conducători.

Gică Popescu va avea puterea să-i doboare pe impostorii care încearcă să-i paraziteze existenţa. Vă amintesc însă că poetul Cezar Ivănescu s-a prăpădit ducând cu sine povara unor acuzaţii nedrepte. Lui cine-i va mai face dreptate? Pe criminalii morali  ai lui Cezar Ivănescu cine-i va mai pedepsi? Că de conştiinţe şi posibile remuşcări nici nu poate fi vorba.