x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Hair!

0
Autor: Vasile Seicaru 22 Iun 2008 - 00:00
Hair!


Am revăzut filmul lui Milos Forman, “Hair”! Nu că aş fi uitat ceva din el şi nu pentru nu că n-am avut altceva mai bun de făcut în ziua aceea.

Am revăzut filmul lui Milos Forman, “Hair”! Nu că aş fi uitat ceva din el şi nu pentru nu că n-am avut altceva mai bun de făcut în ziua aceea. Doar pentru că am vrut să intru în atmosfera atît de vie a filmului încă o dată.

 
De cîte ori revăd acest film mă bucur şi mă întristez în acelaşi timp. Obişnuiesc să-mi îndemn prietenii să-l vadă, să-l revadă, ca şi cum ceva ar trebui să nu plece niciodată din mintea noastră! Atît de tineri, atît de frumoşi, atît de liberi şi atît de inconştienţi încît pentru a nu ştiu cîta oară mă revăd în copilăria şi în tinereţea mea atît de zbuciumată şi atît de plină de sens, tinereţe care a rămas undeva în urmă şi pe care aş vrea s-o prind ca pe un tren deloc ruginit sau prăfuit, ci, dimpotrivă, sclipitor şi argintiu. Alergarea mea în trecut nu ar fi ca o fugă de realitatea atît de amă­gi­toa­re şi de anostă, atît de plină de lu­cruri neimportante (bani, putere, avere, efemer sau ilu­zoriu), ci mai degrabă ca o reîntoarcere la nişte izvoare din care, dacă aş putea bea din nou, poate aş regăsi forţa aceea pe care am simţit-o odată, cînd ştiam că pot să schimb ceva important în lumea şi în viaţa asta, dar n-am putut, dar ştiu că am încercat, şi asta a însemnat ceva.


Pentru mine, Claude Bukowski şi Berger, prietenia lor şi, pînă la urmă, drama în totalitate pînă la final reprezintă o lume paralelă pe care nu am atins-o nu pentru că n-am putut (că doar am visat-o şi am dorit-o, ştiu sigur asta), ci pentru că mai degrabă nu am îndrăznit s-o trăiesc aşa cum aş fi vrut. Tineri care au trăit atît de intens clipa, care au putut fi atît de liberi într-o lume plină de pre­ju­decăţi şi de precepte la care nu s-au aliniat, n-au răspuns, dar nici nu au vrut să le schimbe... doar au vrut să trăiască altfel. De ce revin mereu la flower power, de ce îţi spun iarăşi despre hippie?... Pentru că văd uneori cum lucruri lipsite de substanţă şi de viaţă îi atrag tot mai mult pe tinerii de azi, nu pe toţi, dar pe mulţi, fără a exista în viaţa lor şi momentul în care ar pu­tea spune deschis NU! Reîn­toar­cerea la natură, la muzică şi încercarea măcar de a înţelege lucruri simple pe lîngă care trecem, dar nu le mai obser­văm, pentru că avem impresia că altceva e viaţa noastră, altundeva e rostul nostru, că avem destul timp înainte, că nimic nu ne pri­veşte personal şi că tinereţea pe care o trăim acum ar fi veşnică! Să trăieşti atît de mult pe muchie de cuţit încît pînă la urmă să mori în locul prietenului tău dintr-o greşeală pe care ţi-o asumi şi chiar ţi-o ierţi mi se pare jertfa adusă prieteniei, cînd ea există într-adevăr! Războiul din Vietnam n-a fost nici al lui Claude, nici al lui Berger... doar că unul din ei şi-a ars ordi­nul de încorporare într-o veselie inconştientă, iar celălalt pleca la armată ca la ceva normal, exact cum am făcut şi eu, poate şi tu, atunci cînd credeam că e singurul lucru pe care un copil ca mine, ca tine, din acel oraş de provincie îl putea face... că doar aveam impresia că numai aşa puteam fi bărbaţi cu adevărat! Astăzi, cînd ştiu cît de inutilă e pentru tinerii de azi armata făcută ca o obligaţie şi cînd mai văd cum mor în războaie pe care nu apucă să le înţeleagă pe deplin, mi se pare aiurea şi mult prea trist să-i privesc în ochi pe părinţii care primesc în loc de orice altceva un drapel şi o insignă! Oare acesta să fie patriotismul de care unii rîd neruşinat pe ascuns, şi alţii îl cred desuet şi caraghios?


...În fond, ce mai înseamnă azi să-ţi laşi părul să crească lung, cînd nu ştii în interiorul tău că gestul poate rămîne ca un mod de viaţă pe care, o dată ce ţi-l alegi, nu-l mai părăseşti niciodată?  “Hair”... Unii ar putea spune: “...cît de inutilă jertfa, cît de săracă povestea trăită în acest mod, cît de neinteresantă viaţa trăită fără fard, fără ambiţii sau orgolii prost înţelese, fără false premoniţii”... Şi apoi cum ar fi să înţelegi azi pe deplin cuvintele lui Dorin Liviu Zaharia, readuse în actualitate de Moţu Pittiş...

“... mi-e lehamite de marşuri/

de fasoane, de blazoane/

de tromboane, de plocoane şi canoane/

fiindcă banul şi puterea/

sînt pericole morale/

circul vieţii ne-a impus/

salturi mortale/...

... ploaia care va veni, le va potopi pe toate!”

Citeşte mai multe despre:   cutia cu romantism

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de