I se spune în sat Prim-ministrul

de Ion Cristoiu | 23 Aug 2009 • 00:00

Sile Tacu, băiatul cel mic al lui Ionel Tacu şi nepotul lui Gherghişan Tacu, e o vedetă din ziua când a apărut la televizor, la toate principalele jurnale. Pe Drumul European numărul 2, la intrarea în Fundătura Caprei, nu departe de Floreşti, avusese loc un accident rutier cu un rănit uşor (şoferul) şi o sută de animale (caprele din remorcă). Un tip din Fundătura Caprei ducea la Floreşti în remorcă 50 de capre din sat pentru a li se vârî cipuri de identificare prin satelit. Cum remorca nu era bine legată de tractor, caprele se loveau, înnebunite, de obloane. Dacia venind din sens invers se izbi de tractor violent. Conductorul auto - o şoferiţă neexperimentată - avu impresia că una din capre stă să sară peste oblon. Frânase brusc, maşina derapase, tractorul se oprise şi el brusc, pârâind din toate încheieturile, remorca se dăduse cu fundu-n sus şi caprele fură aruncate pe asfalt.

Era duminică după-amiază. Televiziunile umblau cu limba scoasă după ştiri. Era cald, nu bătea pic de vânt şi, colac peste pupăză, nu se întâmpla nimic. Accidentul de la Fundătura Caprei căzu cum nu se poate mai bine. Toate reportajele de la faţa locului în direct porniră de la chestia cu caprele accidentate la Fundătura Caprei. Pe burtiera tuturor reportajelor apărea scris:

"ACCIDENT CU CAPRE LA... FUNDĂTURA CAPREI!"
Pe acest drum veniră televiziunile la intrarea în Fundătura Caprei. Sile Tacu veni pe o cale mai complicată. El era în Fundătura Caprei de azi-dimineaţă, trimis de maică-sa să aducă un sac de pene de gâscă. Găsise cu greu pe cel care avea de vânzare pene de gâscă, se tocmi cu el îndelung, după care băură împreună o damigeană de zaibăr şi cântară, bătând din palme, "Sus, sus la Vidra sus!". Luându-se cu cântatul (nu-şi aminteau neam primul vers din a doua strofă), pierdu autobuzul de Floreşti şi ieşi la o ocazie.
Accidentul se petrecu nu departe de el. Cu sacul în spate, gâdilat de pene, o luă la fugă spre locul întâmplării. Când veniră televiziunile, îl filmară toate privind cu o mutră de gânditor remorca răsturnată şi caprele fugite dincolo de şanţ.
Aşa apăru seara la toate jurnalele de Actualităţi: privind scena cu aerul unui prim-ministru care se gândeşte dacă să interzică transportul caprelor cu remorca prin lege sau prin ordonanţă de urgenţă.
Comparaţia cu primul-ministru nu-i aparţinea. O făcuse Tache şontâc la bufetul satului, bând bere şi urmărind la televizorul de pe care barmanul tocmai ridicase o ţoală jurnalul unui post privat tv. Şi din acel moment lui Sile Tacu i se spune în sat Prim-ministrul.
ÎN RĂZBOI CU VIŢICA
Conflictul dintre Lenuţa Mardare şi viţică atinse apogeul în dimineaţa zilei de 25 martie.
Lenuţa Mardare deschisese uşa gradului improvizat pentru a-i da nişte coceni. N-aveau nici un gust şi, pe deasupra, îi mai şi zgâriau viţicăi limba. Lenuţa Mardare ştia asta. I-ar fi putut da ceva tain, că avea, dar nu voia nici în ruptul capului. Era tare supărată pe viţică. O crescuse de mică, de când abia se ţinea pe picioare, o ţesălase şi o spălase, îi pusese o fundă roşie, să n-o deoache cineva. Nu voise s-o dea unor samsari, tăietori ilegali de viţei. Şi nu pentru că risca şi ea o amendă contravenţională, nu, s-ar fi aranjat până la urmă, ci pentru că înainte de a le deschide poarta fusese în grajd cu treburi, şi i se păruse că citeşte în ochii viţicăi o rugăminte deznădăjduită.
- Bine, bine!, mormăise Lenuţa, nu te dau la tăiat, dar să ştii că nu ţi-o iert dacă îmi faci probleme!

Numai că viţica începuse să-i facă probleme. Mugea prosteşte chiar şi după ce-i dădea de mâncare, riscând s-o facă de râs, deoarece vecinii ar fi zis c-o ţine flămândă. Când o scotea la păscut trăgea de lanţ că aproape îi rupea mâna.

Lenuţa Mardare se stăpânea cu greu să nu-i ardă una. Îşi spunea că nu trebuie să-şi pună mintea cu o viţică. Era asemenea unui copil. Altceva ar fi fost dacă ar fi avut de a face cu o vacă. Vaca, da, avea suficientă experienţă de viaţă ca s-o bănui că se poartă aşa dinadins.

Într-o seară însă nu mai putu răbda. Viţica se repezi din senin, lovind-o zdravăn cu coarnele, de era s-o dea pe spate. Bineînţeles c-o bătuse zdravăn. La un moment dat i se făcuse milă şi o lăsase în pace. Nu înainte de a-i mai administra una cu scândura (găsise prin ogradă o scândură uitată de când dresese gardul şi o folosise drept par) o ameninţă:
- Boala dracului, am să-ţi crăp capul cu toporul!
N-avea de gând să facă aşa ceva. N-ar fi lăsat-o inima şi, în plus, n-avea topor. Voise doar s-o sperie. La puţin timp după asta, regretă ce-i spusese, intră în grajd şi o mângâie pe gât. Viţica i se supuse.
- Nu-i soi rău, îşi spuse Lenuţa Mardare.

În zilele următoare, viţica nu se mai repezi s-o împungă, nu mai dădu cu piciorul în găleata cu apă, nu se mai smuci în lanţ. Se cuminţise. Făcea însă ceva mult mai enervant. O întâmpina de fiecare dată cu o privire dispreţuitoare. La început, Lenuţa Mardare se amuză de prostia animalului. Boul tot bou rămâne - îşi spuse ea -, deşi, între noi fie vorba, viţica nu era bou, dar, mă rog, aşa se spunea! Ce să zic, nu mai pot eu că ea mă tratează cu curul! Asta pentru că viţica de cum o vedea intrând, se întorcea cu spatele la ea. Treptat-treptat, apoi, Lenuţei Mardare începu să nu-i pice bine purtarea viţicăi. Ba chiar începu s-o enerveze. Trudea din greu ca s-o hrănească, s-o ţesale, să-i cureţe podeaua grajdului. Şi ea, drept recunoştinţă, îi întorcea spatele! Nimeni nu spunea ca viţica să se ridice în două picioare şi s-o întâmpine cu aplauze. Nu, nu era atât de asburdă ca să-i pretindă aşa ceva. Avea şi viţica grijile sale, cum avem toţi, de altfel. Nu-i puteai cere să fie tot timpul veselă, să zburde de fericire. Dar nici aşa, să nu găsească un moment când să mugească bucuroasă c-o vede! Şi azi aşa, mâine aşa, supărarea Lenuţei Mardare crescu tare, tare de tot. Şi ca orice supărare aştepta scânteia ca să explodeze. Şi scânteia veni în dimineaţa lui 25 martie, când Lenuţa Mardare deschisese uşa grajdului cu snopul de coceni în mână. Se gândise mult la ce se va întâmpla cu viţica şi ajunsese la concluzia că avea motive să se poarte aşa. Deşi avea tain suficient, ea, Lenuţa, îi dădea doar coceni. De-a dracului! De aia, Lenuţa avea de gând ca, după ce viţica o să se apuce de mâncat coceni, să se ducă până în bucătărie şi să se întoarcă cu găleata de tain ţinută la spate. Să-i facă o surpriză. O surpriză plăcută, mai ales că era şi ziua ei de naştere. De cum deschisese uşa grajdului, viţica se întoarse la ea cu fundul. Lenuţa Mardare se posomorî. O clipă se gândi să nu-i mai facă surpriza cu tainul. Se răzgândi însă. Nu de alta, dar era de aşteptat ca viţica să se poarte aşa. N-avea de unde să ştie că ea, Lenuţa, îi pregătea o surpriză! Dădu să-i pună snopul de coceni. În acel moment se petrecu ireparabilul. Viţica începu să se balege! Aşa ceva întrecea orice. Lenuţa Mardare simţi că i se urcă sângele la cap. Ieşi val-vârtej, lăsând uşa deschisă, năvăli în bucătărie, înşfăcă un cuţit şi se întoarse.

Ce s-a întâmplat apoi nu-şi dăduse seama decât când văzu viţica lungită pe jos, fără suflare, cu ochii răsuciţi spre ea.
- Norocul ei -, îi spuse medicul din Floreşti lui Nelu Mardare, care o dusese pe maică-sa la consult (nu mai putea să mănânce, să doarmă, slăbise şi se jigărise de nici n-o mai cunoştea), norocul ei că privirile viţicăi moarte arătau acelaşi dispreţ.
Ar fi fost o nenorocire dacă ar fi arătat vreo întrebare deznădăjduită, gen: de ce?