Ilie Sârbu, <uimirea> care mi-a trecut

Nu obișnuiesc să ofer cărțile ce-mi poartă semnătura celor care nu dau prea mulți bani pe scriitori și munca lor, așa cum sunt, de exemplu, miniștrii. Aș fi ipocrit însă dacă n-aș recunoaște c-au existat și câteva excepții. Pe la începutul anilor 2000 s-a întâmplat să-l cunosc pe Ilie Sârbu, un om ce părea să n-aibă nimic din scorțoșenia unui proaspăt ministru. Deși se putea folosi de statură ca să te privească de sus, n-o făcea totuși. Vorbea și se comporta normal. Ba chiar lăsa să i se citească în gesturi și cuvinte sentimente pe care oamenii politici le ascund în general. Ca  nu cumva să se creadă despre ei că  sunt vulnerabili! În vreo două rânduri l-am vizitat chiar în cabinetul său de la Ministerul Agriculturii. Ilie Sârbu m-a primit cu amabilitate, nu una contrafăcută, de fațadă. Părea interesat de artă și literatură, numai că, lipsindu-i timpul necesar, discuțiile purtate pe aceste teme nu se puteau lungi prea mult. I-am oferit cu acest prilej o carte ce tocmai îmi apăruse. La vreo câteva săptămâni m-am pomenit cu o scrisoare. Scrisă de mână. De însuși domnul ministru. De mâna domnului ministru, mai precis.
   
Am rămas mut de uimire. Nu mi se mai întâmplase niciodată așa ceva.  Niciunul dintre puținii oamenii  importanți cărora le dăruisem o carte nu se grăbise să-mi mulțumească, și acum iată unul care salva obrazul tuturor, dar nu oricum, ci comentând în fraze neașteptat de frumoase cartea primită, dovadă clară c-o citise!  Se vede treaba, mi-am zis atunci, că am de-a face cu un politician cu suflet de preot, nu cu un răspopit ce s-a apucat de politică.
     
Nu l-am mai întâlnit după asta niciodată pe fostul ministru al Agriculturii. Am păstrat, spre aducere aminte, și uimirea, și scrisoarea. În toamna anului trecut s-a întâmplat însă ceva ce m-a făcut să rămân doar cu ultima. Grupul parlamentar al PSD din Senat, condus de Ilie Sârbu, m-a propus pentru un loc în Consiliul de conducere al ICR.  A durat vreo trei săptămâni < minunea>, până în dimineața audierii în   Comisia de cultură a Senatului, când a apărut un candidat nou, despre care nu se scosese o vorbuliță  până atunci, care mi-a luat locul. De ce n-am fost înlocuit mai devreme sau chiar de la bun început, nu știu! Așa, a reieșit c-a existat un singur prost care n-a putut să treacă de audieri, iar prostul acela eram eu. Dovadă că n-am murit din asta, am făcut rost de numărul de telefon al politicianului cu suflet de preot și i-am trimis un SMS, în speranța că mă va ajuta să înțeleg ce s-a întâmplat. După asprimea, ca să nu zic duritatea răspunsului primit, mi-am dat seama că-l nimerisem pe răspopit. Sau poate pe socrul primului ministru. Dacă nu cumva chiar pe amândoi. Suficient pentru a-mi da imediat seama că vechiul Ilie Sârbu pe care-l știam eu nu mai există. Și pentru a simți cum uimirea aceea de demult se transformă  în dezgust!