Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am fost urcat alături de alți copii într-un tren căruia i-a trebuit o noapte întreagă să ajungă de la Alexandria la București. După câteva ore petrecute în Gara de Nord ne-a preluat un alt tren, care s-a târât, părând să-și dea sufletul, spre munte. Dincolo de Pitești și l-a dat. A apărut un tren nou, la fel de vechi ca și cel dinainte , dar mai plin de suflet decât acesta, care ne-a dus până la capăt. Până la capătul lumii, mi s-a părut mie atunci. Abia peste ani aveam să-mi dau seama că nu mă depărtasem prea mult de casă, numai că durase mai bine de 24 de ore călătoria, ceea ce mă făcuse să cred că orașul în care urma să coborîm se afla destul de aproape de marginea pământului. Mă și vedeam căzând dincolo. Unde, nu știu! Așa c-am pășit cu inima cât un purice jos de pe scara vagonului de lemn. Dar n-am căzut, spre uimirea mea, nicăieri!
Se vedeau munții, mai frumoși ca în manualele de școală, singurul loc în care îi văzusem până atunci. Vreo câteva minute am rămas mut pe peron, așa îi zicea fâșiei de ciment dintre linii pe care răsărise brusc un cârd de copii buimaci, pe care nu-i învațase nimeni în satele din care veneau cum să se poarte în fața unor lucruri atât de amețitoare cum erau munții. Știu doar că-mi venea să plâng. Mi-era și drag, și frică, în același timp. Nimerisem adică într-o poză din cartea de citire? Te pomenești că mă și dibuiseră cei de la mine din sat! O și vedeam pe doamna învățătoare Bălțatu trăgându-mă de urechi și cerându-mi s-o zbughesc de acolo. Adică să vin înapoi din tabără?, m-am pomenit întrebându-mă, dându-mi apoi seama că e vacanța de vară, prima din viața mea când plecam de acasă, așa că nu mă putea vedea nimeni dintre colegii de clasă, cine să se mai uite pe timpul verii în cărțile de școală?
I-am întors vesel spatele învățătoarei și-am suit în autobuzul ce avea să ne ducă din Câmpulung Muscel, așa se chema orașul, la Bughea de Jos, sau de Sus, nu mai știu care, unde se găsea tabara.
Mai târziu urma să descopăr că un consătean de-al meu, care se numea Constantin Noica, locuise în urmă cu un deceniu chiar în orașul cu pricina. Era unul dintre fiii boierului de la mine din sat. Mă uitam din pragul casei noastre la casa lor de peste gârlă, transformată după război în dispensar. Timp de două săptămâni m-am uitat la aceiași munții la care se uitase și el. Eu jucându-mă plin de bucurie înfrigurată cu ei. El, punându-le cu înfrigurare bucuroasă întrebări.
Într-o zi de iulie am ajuns, după o drumeție de câteva ceasuri, pe un platou, foarte aproape de cer. Pădurile rămăseseră jos, în urmă. Să fi avut un briceag aș fi putut să despic soarele precum un pepene. Era roșie și dulce lumina lui. Acolo, lângă cer, am primit vestea morții lui Arghezi. Țin minte ca acum ziua aceea. Eram în tabără, dincolo de marginile lumii și ale pământului, în aceeași tabără cu umbra lui Constantin Noica și moartea lui Arghezi!. O să țin minte până la sfârșitul vieții mele. Cum să uit?!
Citește pe Antena3.ro
