Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu ceva ani în urmă, criticul și istoricul literar Ioan Adam a publicat „Panteonul regăsit”, redutabilă antologie a discursului politic în care erau reunite discursuri memorabile ale unor mari personalități ale agorei românești, de la C A Rosetti la Constantin Titel Petrescu. Lucrare ea însăși antologică, care, din păcate, nu a fost comentată pe măsura valori și a utilității sale. Asta , poate, și pentru că, la noi (dar nu numai la noi) discursul politic și-a pierdut valoarea de profesiune de credință, locul său fiind luat de niște „vorbe goale/ ce din coadă au să sune”, după cum cu atâta amărăciune o spunea Mihai Eminescu.
În acest fel, clișeelor verbale(și mentale!) ale așa-zisei „limbi de lemn” specifică regimului politic al partidului unic, le-au luat locul alte stereotipuri, de data asta preluate din limbajul specializat al analiștilor politici, economisi sau al sociologilor occidentali. Așa încât să nu ne fie de mirare dacă citim și auzim că niscai urmași ai Coanei Chirița nu mai spun „furculision”, ci ne fericesc, este sau nu este cazul, cu ok, cu trend, cu locație sau cu alte asemenea neologisme demi-mondene.
Motivele unei asemenea nu întotdeauna benefice substituiri de roluri sunt multiple și complexe și țin de mutațiile survenite, în ultimele trei decenii, în conștiința noastră individuală și colectivă, în mod deosebit, de tendința de copia pur și simplu niște modele, fără, însă, a le adapta la particularitățile specifice ale dinamicii societății românești. Meteahnă, ea însăși veche a ethosului românesc, asupra căreia s-au aplecat Dumitru Drăghicescu și Constantin Rădulescu-Motru,cărturari în adevăratul înțeles al cuvântului, care ne-au lăsat două sinteze de referință despre psihologia poporului român. Cărți de învățătură în primul rând pentru mai tinerele noastre generații, dar despre, din păcate, care nu se mai discută azi.
La ce nivel se situează, acum, discursul (și gândirea!) unor persoane care pretind a reprezenta vârfuri ale mediului politic al zilelor noastre, ne putem convinge fie și dacă ne referim la doar două expresii care circulă intens în spațiul public și despre care bag seama că aceia care le-au lansat sau le propagă sunt convinși că reprezintă o încununare a artei oratorice. Prima asemenea expresie, în ordine strict cronologică, este „distanțare socială”, despre care aceia care au pus-o în circulație și o folosesc în mod curent sunt încredințați că înseamnă că atunci când cineva se află într-un spațiu social trebuie să stea la o anumită distanță de alte persoane.
Numai că ghinion!, vorba unui clasic în viață… Pentru că dacă cei care au lansat expresia și, mai grav, consilierii pe probleme de comunicare care le-au livrat-o ar fi cercetat literatura de specialitate ar fi putut consta că termenul „distanță socială” ( de la care derivă cel de „distanțare socială”) a fost introdus în vocabularul psihosociologiei de Emory S. Bogardus, cel care a elaborat și o „scală a distanțării sociale”, pentru a defini gradul de înțelegere și de afecțiune pe care unele persoane îl au față de altele.
Adică exact inversul înțelesului pe care ar dori să îl dea măsurile restrictive luate de guvernanți în lupta cu Covid-19! Iar pentru a afla treaba asta nu era nevoie să se citească lucrările lui E.S.Bogardus, putând să fie consultată cu mult folos „Enciclopedia de psihosociologie”, apărută în2003 la Editura Economică sub coordonarea lui Septimiu Chelcea și Petru Iluț. Foarte adevărat, dacă stăm să judecăm lucrurile după cum doresc actualii guWERNanți să procedeze când vine vorba despre mărirea alocațiilor pentru copii și, respectiv, a pensiilor, atunci chiar că deformarea pe care a suferit-o, în cazul de față, termenul de „distanță socială”, nici că ar avea de ce să ne mai mire!
O altă sintagmă care a făcut valuri după ce a fost pusă în circulație a fost „Klaustrofobie. Autorul sau, mai bine, emitentul ei, fiind Marcel Ciolacu, președintele interimar al PSD, care, în acest fel, stigmatiza modul de guvernare a țării prim măsuri restrictive în perioada luptei cu landemia pe care doresc să îl impună președintele Klaus Iohannis și aliații săi. Din nou, ghinion! Pentru că, dacă vom citi acest cuvânt, cu „c” și nu cu …kapa, vom avea surpriza să constatăm că am dat peste cuvântul „claustrofobie”. Termen care, în limbajul de specialitate, definește „teama de a te găsi închis”.
Teamă care, în opinia psihologilor, se referă nu numai la evenimente exterioare- de exemplu, la incendii- care ar motiva necesitatea de a ieși cât mai grabnic din acel loc ci și la senzații interne, cum ar fi senzația de sufocare, care l-ar putea determina pe cel în cauză să ceară ajutor. (Pentru mai multe date asupra termenului se poate consulta „Dicționarul de psihiatrie și de psihopatologie clinică”, lucrare coordonată de Jacques Postel, apărută la Editura Univers Enciclopedic, în anul 2010, în traducerea și sub îngrijirea lui Leonard Gavriliu. Cât privește o altă accepție ce ar putea fi dată termenului de către distinsul polemist sau de către alte persoane interesată să îl difuzeze, mărturisesc, foarte sincer, că mă aflu în imposibilitatea de o afla.
Și asta pentru că, în afara unui (și el cam forțat) joc de cuvinte pornind de la unul dintre cele două nume de botez ale domnului președinte și din care ar rezulta că există o reală, dacă nu chiar crescândă rezervă ( ca să nu spun mai grav: fobie) colectivă față de un anumit domn care poartă acest prenume, zău dacă găsesc alt motiv serios care să justifice punerea în circulație a termenului.
Acestea ar fi doar două exemple deloc plăcute despre care am dorit să discutăm și care trebuie să ne dea foarte serios de gândit în ceea ce privește nivelul limbajului la care recurg în discursul lor public limbajului anumite personaje și entități cu înalte atribuții în ceea ce privește bunul mers al trebilor societății românești. Spun toate astea și amân pentru o altă ocazie să discută raportul dintre nivelul acestui limbaj și cel al gândirii pe care o exprimă.
Drept pentru care nu pot să nu îmi aduc aminte de o zicere- de data aceasta absolut memorabilă!- a lui Voltaire: „Domnilor, dacă vreți să discutăm, precizați-vă termenii”. De bună seamă, nu le recomand distinșilor noștri lideri (sau măcar consilierilor domniilor lor) să îl citească sau să îl recitească pe Voltaire, dar, cu siguranță, măcar o răsfoire a dicționarelor nu le-ar strica de fel!
