Inculparea limbii române

Polcovnicul roşu de la Chişinău, cu mintea sa ascuţită, a descoperit principala probă a implicării României în revolta tricoloră de peste Prut: protestatarii vorbeau româneşte. Asta era deci. Limba română.

I-a trebuit timp supradotatului miliţioner să facă toate legăturile posibile şi să dea sentinţa: limba română. Dacă protestatarii tăceau, nici o academie din lume nu ar fi putut desluşi misterul apartenenţei lor. Faptul că i-a luat gura pe dinainte le-a fost fatal. Voronin i-a dibuit şi au început arestările, bătăile, teroarea. Cum cuvântul Voronin înseamnă Corb, îl vom alinta şi în acest fel, ca să se simtă şi dumnealui confortabil, după ce i-a ieşit cum i-a ieşit scenariul care prevedea ocuparea şi incendierea propriului birou prezidenţial, din moment ce omul a mers cu sacrificiile până acolo, încât a programat riguros şi aceste incendii, ca să-i compromită pe protestatari, să fie filmaţi şi apoi săltaţi de Securitate. Dar Corbul nu e mulţumit. El vrea să găsească şi să aresteze limba română, principala vinovată de ridicarea poporului împotriva croncănitului oficial.

Sigur că, o dată cu această desco­pe­rire, făcută de polcovnicul roşu, se cutre­mu­ră bibliotecile, atinse în logica pe care au promovat-o cărţile din ele. Întrebarea imediată şi obligatorie este: dacă simplul fapt că nişte oameni vorbeau româneşte este dovada implicării statului român în evenimentele dramatice de la Chişinău, ce crede descoperitorul acestei perle de gândire despre împrejurarea că, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, se vorbea şi fran­ţuzeşte, unii dintre martorii oculari nu se jenau să se exprime în limba engle­ză, au fost auzite fraze întregi în limba suedeză, în penumbra unei clădiri oficia­le o fată şi un băiat vorbeau de-a dreptul turceşte? Ce dovedesc toate acestea, decât că o în­trea­gă conspiraţie mondială s-a concentrat, în acest aprilie 2009, pe Bâc şi pe ma­dam Grecinscaia sau cum o chea­mă? Corbul Coliliu e dat în Paşte. Hegel ar fi re­nunţat la dialectica lui, numai să-l an­gajeze Voronin şef de cabinet, ca să-i pu­nă în ordine lucrările şi telefoanele. Dar ce zic eu Hegel? Marx şi Engels înşişi cau­tă o portiţă de intrare la Voronin sau mă­car la Roşca, să-i stenografieze cron­că­ni­tul şi să-l dea în ediţie de masă poporului.

Poate că, în cercetarea viitoare a cauzelor defecţiunii din 7 aprilie 2009, Polcovnicia Sa, Adolf ViSSarionovici Voronin, va arunca un ochi sau o urechiuşă de-a dumnealui şi asupra contribuţiei la evenimente a păsărelelor care au fost auzite prin unele parcuri şi pe lângă unele clădiri, în sprijinul subversiunii antibolşevice. Vrăbiile n-ar trebui desconsiderate, în ciripitul lor care codi­fică îndemnuri la protest şi la neres­pectarea statalităţii Moldovei, mai ales că provocările acestea sonore, deşi de mică intensitate, dădeau o senzaţie de zuruit compact, parcă pentru a face jocul celorlalte vietăţi şi mai periculoase, păsările migratoare, rândunicile şi berzele, la ora întoarcerii lor, din alte zone terestre, contaminate de o ideologie, nu numai străină, ci şi duşmănoasă.

Toleranţa faţă de aceste păsări de mici dimensiuni, cu aparenţă inofensivă, ar putea încuraja păsările mai mari, bibilicile, găinile, raţele, curcile, păunii, struţii, dacă nu cumva şi Pasărea Phoenix. Pe bună dreptate, Lenin îi spunea lui Stalin să nu-i ierte pe şovăielnici, între care astăzi am putea considera că se înscriu şi păsările de baltă, nu numai vrăbiile.

Apărătorii statalităţii mosco-mol­do­vene au observat bine, la graniţa cu Ro­mânia, mascarada care se punea la cale prin întoarcerea elevilor şi studenţilor de la şcolile de dincoace de Prut, cică de dor de mamă. Care mamă, provocatorilor? De-aia umblaţi voi cu rucsacurile pline de cărţi, unele chiar dicţionare, devenite, în contextual actual, adevărate grămă­joare de explozibil, pus în slujba imperia­lismului bucureştean, clujean şi ieşean?

Închiderea graniţelor şi obligarea expansioniştilor români, doritori să trăiască în patria lor istorică, să solicite vize de la Securitatea moldoveană reprezintă adevărate triumfuri ale convergenţei vorono-europene. Acum, la Chişinău se lucrează. Hăitaşii acestui duios trădător de neam pătrund încet-încet în literele cărţilor româneşti şi, prin fermitatea lor, prin poziţia militantă a fălcilor lor strânse, îi dau Corbului Coliliu siguranţa că vor pune mâna pe limba română, o vor băga la beci şi o vor bate până când va rămâne din ea numai influenţa slavă. Că, de altfel, nişte inocenţi se întrebau, conform logicii irefutabile "protestatarii vorbesc româneşte, deci România e de vină pentru revoltă", cine e de vină pentru represaliile criminale ale lui Voronin, care s-a adresat concetăţenilor săi în limba rusă? Cine? I-am consacrat un poem acum vreo doi ani. îl recitim azi? E actual? Căci mai e un lucru, între altele: protestatarii vorbeau româneşte pentru că sunt români.  

POLCOVNICUL ROŞU
Ce fiu pervers, nici nu-l încearcă teama
Că va plăti acest păcat suprem
De a-şi lovi cu bucurie mama
şi de-a-şi trimite fraţii sub blestem.

Polcovnic roşu al armatei moarte,
Bolborosind sub steagul stacojiu,
Străvechea ţară-n două o desparte
şi seamănă în ambele pustiu.

Avea, şi el, părinţi, cum se cuvine,
şi i-a trădat, cu-un zâmbet infernal.
şi i-a mâncat, să-i fie lui mai bine,
Vorono-corb, vorono-canibal.

Un miakiznac în stare de revanşă,
Un derbedeu crescut în basamac,
El trista Basarabie etanşă,
Ar recolta-o şi-ar băga-o-n sac.

Aşa se poartă cu ai lui, nătângul,
Ce nu se are azi decât pe el,
Chiuvetele ca nişte mame plângu-l,
Polcovnic al excesului de zel.

Homuncul de extracţie mizeră,
Gunoi pe valul vremii fără mal,
Cu cât sporeşte răul, el prosperă,
Că-i botezat în stacojia eră,
În baligă de armăsar muscal!
Adrian Păunescu - 10 decembrie 2007