Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În spatele cifrelor oficiale se află o dinamică mai puțin vizibilă: un mecanism de ajustare continuă, alimentat de incertitudine, de așteptări fragile și de inerțiile comerciale ale piețelor locale.
Ultimii ani au creat o obișnuință periculoasă: economia a fost împinsă dintr-un regim artificial - cu plafoane, facilități și derogări - într-un regim de liberalizare accelerată. Șocul energiei de la 1 iulie nu a fost doar o recalibrare a tarifelor; a fost momentul în care întreprinderile au realizat că regulile jocului s-au schimbat, iar reacția lor n-a mai așteptat finalul trimestrului. Fiecare companie și-a activat propria „baterie de șoc”, o strategie de protecție anticipativă care a rescris rapid structura prețurilor, chiar înainte ca noile costuri să fie plătite efectiv.
Același tipar s-a văzut și în jurul momentului 1 august. Creșterea cotelor de TVA nu a fost tratată doar ca un exercițiu contabil, ci ca o oportunitate pentru rearanjarea poziționărilor comerciale. În retail, marile lanțuri și-au reconstruit oferta cu luni înainte, analizând fluxurile online, anticipând comportamente și reîncărcând mecanismele promoționale. În lanțul scurt dintre producător și raft, fiecare verigă a încercat să-și păstreze marja într-un mediu în care marja este deja principalul instrument de supraviețuire.
Pe măsură ce aceste ajustări s-au accelerat, a apărut un fenomen paradoxal: prețurile s-au mișcat mai repede decât informația oficială. Datele statistice au rămas în urmă, reflectând doar o parte din avalanșa de reajustări din vară. Instrumentele moderne - colectările aproape zilnice din mediul online - arată că economia și-a recalibrat prețurile cu mult înainte ca acest lucru să apară în inflația lunară. Inflația subliminală, cea care circulă în fundal, a devenit mai relevantă decât variațiile clasice de la o lună la alta.
Această inflație ascunsă a fost amplificată de un alt factor: diferențele de flexibilitate dintre categorii. Bunurile alimentare, extrem de sensibile la schimbarea oricărui input, au reacționat aproape sincron la șocurile din vară. La polul opus, bunurile nealimentare au preferat o „întârziere controlată”: ajustări mici, repetate, distribuite pe o perioadă mai lungă. Ele funcționează ca un amortizor al sistemului - reacționează mai lent, dar tocmai această lentoare le transformă în purtătoare ale rigidităților inflaționiste pe termen mediu.
Diferențele nu țin doar de specificul produselor, ci și de structura competițională. Piața românească trăiește un paradox: acolo unde concurența este mare - importuri, bunuri tehnologice, produse cu rotație rapidă - ajustările sunt prudente. Dar în sectoarele cu ofertă concentrată, unde clienții nu au alternative reale, prețurile se mișcă după alte logici. Ajustările sunt impuse, nu negociate, iar revenirea - atunci când apare - este rareori completă. Șocurile administrative nu fac decât să accelereze acest tip de comportament.
Într-o astfel de economie, prețul devine un instrument de negociere continuă, nu o variabilă care se modifică doar când costurile o cer. Fiecare schimbare de politică generează un val de repoziționări, care se propagă în toate direcțiile. Întreprinderile testează limite, observă reacțiile competitorilor, ajustează, revin - iar ciclul se reia.
În acest context, politica monetară are o sarcină ingrată. Dobânda-cheie rămâne neschimbată, dar semnalul transmis pieței este unul de vigilență calmă: BNR nu poate înăspri excesiv, pentru că ar inhiba și mai mult o cerere deja fragilă, dar nici nu poate relaxa, pentru că anticipațiile s-ar destabiliza instantaneu. Practic, banca centrală gestionează o inflație care nu pornește din efortul intern al economiei, ci din replicile ei la deciziile administrative. Forțele clasice - cerere, credit, consum - joacă un rol secundar; energia, fiscalitatea și rigiditățile pieței muncii au preluat conducerea.
Un alt element decisiv este modul în care operatorii aleg momentul optim al ajustărilor. În anumite segmente, costul de a modifica prețul depășește beneficiul scumpirii. De aceea, unele categorii amână ajustările și le concentrează în „ferestre” predictibile - sfârșit de sezon, început de an, perioade cu tradiție în retail. Acest model redistribuie în timp impactul șocurilor fiscale și energetice și prelungește rigiditatea inflației.
Pe acest fundal, 2026 nu va fi anul unei dezinflații triumfale, ci al unei dezinflații prudente. Inflația va scădea nu pentru că economia ar accelera, ci pentru că valurile administrative ale lui 2025 se estompează, iar cererea se aplatizează. Firmele vor avea mai puțin spațiu psihologic de ajustare, nu neapărat mai puțină presiune reală.
În această logică a normalizării lente se înscrie și radiografia recentă a FMI. Conducerea Fondului salută pachetul de reforme fiscale pentru 2025 - 2026, văzându-l ca pe un început necesar într-un moment în care dezechilibrele gemene nu mai pot fi ignorate. Dar avertismentul apare clar: introducerea prea rapidă a unor taxe poate eroda o cerere deja fragilă. Tensiunea structurală a economiei românești reiese limpede: fiecare ajustare fiscală produce un ecou imediat în prețuri, iar fiecare ecou modifică traiectoria inflației.
Tonul FMI este unul al echilibrului fin, similar cu mesajul BNR: consolidarea fiscală trebuie să fie fermă, dar calibrată, pentru a nu sufoca perspectivele de creștere. Mobilizarea veniturilor, corectarea scutirilor și îmbunătățirea guvernanței fiscale rămân esențiale.
Pe partea monetară, mesajul Fondului se suprapune aproape integral peste atenția „calm-vigilentă” a BNR: relaxarea nu poate fi reluată decât când salariile și prețurile încetinesc sustenabil. Până atunci, mixul de politici trebuie să evite orice stimul care ar alimenta anticipațiile inflaționiste - aceleași anticipații care, în 2025, au alergat înaintea datelor oficiale.
FMI semnalează și vulnerabilitățile financiare: expunerea tot mai mare a băncilor la titluri de stat, creșterea creditului de consum și volumul ridicat al creditelor sensibile la riscul valutar. Ele nu produc inflație direct, dar complică reacția politicii monetare. De aici accentul pe testarea la stres, pe managementul crizelor și pe întărirea cadrului AML/CFT - piese tehnice, dar decisive într-o economie în care încrederea se poate evapora repede.
Iar dacă prețurile reacționează la semnale, investițiile reacționează la credibilitate. De aceea, raportul pune o greutate specială pe avansarea reformelor din PNRR, pe managementul investițiilor publice și pe reformele de guvernanță. Fără acestea, România riscă să rămână într-un regim de ajustare continuă, dar fără un motor clar al creșterii. Dezinflația, în lipsa acestui motor, ar fi doar o pauză.
În final, rămâne întrebarea esențială: s-a schimbat ceva fundamental în modul în care economia românească înțelege prețurile? Dacă privim reacțiile din 2025, răspunsul pare afirmativ. Piețele sunt mai sensibile la semnalul fiscal decât la datele fundamentale. Companiile acționează preventiv, nu reactiv. Iar consumatorii răspund prin prudență, nu prin panică.
Inflația din T3 a fost doar suprafața. Sub ea se află un sistem în care ajustările sunt rapide, dar normalizarea este lentă. Un sistem în care anticipațiile devin uneori mai puternice decât realitatea. Un sistem care intră în 2026 obosit, dar mai conștient de propriile limite.
Aici intervine poate cea mai importantă nuanță subliniată de Mugur Isărescu: „Dacă nu stăpânim anticipațiile, nu stăpânim inflația”. Iar într-un an în care economia reacționează la semnale înaintea datelor, această frază devine cheia întregului episod inflaționist - și, poate, cheia felului în care vom intra în 2026.
Citește pe Antena3.ro
