Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„În continuarea acestei definiții abstracte, Jung vorbește despre complexul parental ca despre prima manifestare a ciocnirii dintre realitate și structura inadecvată în această privință a individului. Exigența de adaptare provine, de regulă, de la oameni, ceea ce înseamnă că în complexele noastre sunt reproduse, structural și emoțional, poveștile relaționale atât ale copilăriei, cât și ale vieții noastre ulterioare”, opinează reputatul psiholog Verena Kast, autoare a unui studiu remarcabil: „Viața înseamnă relație. De la sine către lume” (Editura Trei, 2025). Dar să facem loc explicațiilor specialistei elvețiene: „În contextul teoriei atașamentului, cu siguranță se poate adăuga: este o confruntare chinuitoare, într-o situație în care un copil ar fi avut nevoie de o experiență a atașamentului, experiența că i se poartă de grijă, că este ajutat, chiar și atunci când el nu se poartă cum le-ar plăcea părinților”.
Combinații
În completare: „Când experiențele devin episoade complexuale, înseamnă că omul a fost abandonat - într-o situație de solicitare deosebită sau în legătură cu niște exigențe în care copilul ar fi avut nevoie de persoane de referință grijulii, care să-l susțină, în care să se simtă iubit, chiar dacă a făcut ceva ce în ochii persoanelor de referință nu este bine. Complexele pot apărea atâta timp cât trăiește omul. Majoritatea complexelor, și cele care sunt dezvoltate mai târziu, se combină însă cu complexe mai timpurii. Doi poli - un copil și un adult - se ciocnesc. Doi oameni stau așadar față în față: un copil și o persoană de referință. Eu numesc asta cei doi poli ai complexului: polul copilului și polul adultului (de obicei polul tatălui, al mamei sau al unui frate/unei surori). Din moment ce complexul se formează din confruntarea cu o persoană de referință, el poate foarte ușor să se și cliveze”.
Comportamente numai bune de sacrificat
Mai mult: „Când un episod complexual se constelează (de pildă, în situația analitică), se poate întâmpla ca analistul să se poarte brusc precum persoana de referință din episodul complexual, adică să reprezinte o persoană de referință din copilărie, iar pacientul, copilul respectiv. Este posibil să se atingă și unele complexe ale analistului. Situația relațională se repetă fără ca, inițial, să fie posibilă o schimbare. Se produce un clivaj coluziv al complexului. Prin faptul că, pe de-o parte, te transpui în polul copilului și te identifici la nivelul imaginației cu acesta, mai trăiești o dată cum te-ai simțit, copil fiind, în aceste situații speciale. Iar prin faptul că, pe de altă parte, te transpui în polul adultului, care în rest rămâne de regulă proiectat, afli sub ce aspecte te identifici tu însuți cu atacatorul sau atacatoarea. Atât comportamentul exprimat în polul copilului, cât și cel exprimat în polul adultului trebuie sacrificate”.
Armonii (condiționate)
Concluzia: „În viața concretă de zi cu zi trebuie să renunți la comportamentul respectiv când îl conștientizezi. Îți este mai ușor să o faci dacă înțelegi în care situații riști în mod deosebit să revii la acest comportament, așadar în care situații se constelează complexul. Atunci știi când trebuie să ai grijă. Dacă reușești să controlezi acest comportament, viața nu mai este alcătuită din victime și atacatori, ea poate fi atunci modelată armonios”.
Cine este Verena Kast
Verena Kast, doctor în psihologie analitică, este profesor de psihologie la Universitatea din Zürich și psihoterapeut cu practică privată. Este lector și analist formator la C.G. Jung-Institut din Zürich și autoarea multor lucrări despre psihologia emoțiilor, bazele psihoterapiei și interpretarea basmelor și a viselor.
„Majoritatea complexelor, și cele care sunt dezvoltate mai târziu, se combină însă cu complexe mai timpurii. Doi poli - copilul și adultul - se ciocnesc”, Verena Kast, psiholog
„Atât comportamentul exprimat în polul copilului, cât și cel exprimat în polul adultului trebuie sacrificate”, Verena Kast, psiholog
Citește pe Antena3.ro
