Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Inflația din trimestrul al treilea a fost catalogată drept un „șoc administrativ”, o accelerare bruscă a prețurilor care a răsturnat așteptările analiștilor și a obligat Banca Națională să rearanjeze traiectoria prognozelor. Dar dincolo de dinamica vizibilă în ipoteze, grafice și tabele a existat o altă inflație, subliminală, care a curs cu mult înaintea liberalizării electricității și a creșterilor de TVA. O inflație a comportamentelor - în lanțurile de aprovizionare, în mentalul companiilor, în raportările comercianților și, mai ales, în reflexele consumatorilor.
Într-o economie în care agenda publică s-a obișnuit cu „anormalul devenit normal”, efectul psihologic al schimbărilor administrative a devansat de multe ori transmiterea efectivă în prețuri. Semnalul dat de la 1 iulie - când a dispărut ultimul strat de protecție în fața tarifelor la electricitate - a funcționat ca o undă de șoc. Companiile au început să-și rescrie calculele încă înainte de primirea noilor facturi, iar comercianții și-au ajustat listele de prețuri în anticiparea anticipațiilor, nu în fața costurilor contabile.
Această reacție preventivă explică, în parte, de ce prețurile au devenit mai volatile chiar înainte ca taxele majorate să intre în vigoare. Economia a început să-și regleze prețurile nu după realitate, ci după narațiunea dominantă: scumpirile sunt inevitabile, deci trebuie implementate din timp. Într-un context în care incertitudinea fiscală s-a suprapus peste un an cu două runde electorale, efectul de levier psihologic a devenit la fel de important ca modificările legislative în sine.
Episodul TVA: mai mult decât o operațiune contabilă
Majorarea cotelor de TVA din august a fost tratată în spațiul public ca un exercițiu mecanic - două puncte procentuale în plus, aplicate uniform pe categorii. În realitate, această recalibrare fiscală a scos la iveală o trăsătură mult mai profundă a economiei românești: preferința structurală a firmelor pentru ajustări agresive în perioadele de incertitudine.
În bunurile alimentare, transmisia a fost aproape instantanee, dar nu pentru că retailerii ar fi operat la milimetru ceea ce cerea Codul Fiscal. Mai degrabă, ei au folosit momentul ca să recupereze presiuni acumulate din lunile precedente - costuri salariale, renegocieri cu furnizorii, fluctuații ale transportului. A fost o fereastră în care consumatorul se aștepta la scumpiri, deci reacția de piață nu se mai putea traduce într-o pierdere de volum. În limbajul economic, elasticitatea cererii a scăzut spectaculos chiar înaintea șocului fiscal - tocmai pentru că anticiparea scumpirilor a fost internalizată de populație.
În bunurile nealimentare însă, efectul TVA s-a diluat. Nu pentru că ar exista mai mult altruism în lanțurile de retail, ci pentru că presiunea concurențială - inclusiv importurile - funcționează încă. Un retailer poate ajusta prețul pâinii fără riscul de a-și pierde clientul; nu poate face același lucru cu electronicele sau cu îmbrăcămintea, unde diferențele de câțiva lei sunt suficiente pentru a schimba decizia de cumpărare.
Serviciile - adevăratul motor al rigidității inflaționiste
Dinamica prețurilor din servicii e tentant de explicat exclusiv prin șocurile administrative. Raportul BNR asupra inflației din noiembrie arată clar: creșteri mari, frecvențe mici de ajustare, costuri salariale ridicate și o transmitere aproape completă a TVA. Dar povestea e mai profundă.
Majoritatea serviciilor din România operează în regim oligopolist sau chiar monopolist local: frizerii, reparații auto, construcții, turism sezonier, servicii medicale private, after-school-uri. În aceste sectoare, concurența nu funcționează după regulile manualelor economice. Prețul nu e stabilit de piață, ci de „piața mică” - grupul local de furnizori care împart între ei cererea. Acolo, o majorare fiscală nu este negociată; e replicată aproape automat și rareori reversibilă.
De aceea inflația din servicii se mișcă precum ploaia de toamnă: picură încet, dar nu se oprește. Șocurile administrative doar accelerează un proces deja în desfășurare, impulsionat de salarii tot mai ridicate într-o piață a muncii în care deficitul de personal a devenit o constantă, nu o excepție.
Cererea slăbește, dar inflația nu cedează: paradoxul momentului 2025
Unul dintre cele mai interesante semnale ale raportului BNR este adâncirea deficitului de cerere. Consumatorii cumpără mai puțin, lucrează mai precaut, își amână achizițiile discreționare și sunt tot mai atenți la prețuri. Creditul de consum încetinește, iar economia resimte un început de răcire.
Cu toate acestea, inflația persistă - o contradicție numai aparentă. Pentru că o parte importantă a creșterilor de preț nu vine de la cerere, ci de la ofertă: energie, taxe, costuri salariale, rigidități structurale. Cererea slăbită poate tempera viitoare scumpiri, dar nu poate șterge efectele deja înscrise în prețuri.
Aici se vede limita politicii monetare într-o economie în care inflația este determinată de decizii administrative. BNR poate controla lichiditatea, poate ghida anticipațiile, poate ancora cursul. Dar nu poate inversa o decizie fiscală, nu poate reintroduce plafoane la energie și nu poate dicta modul în care companiile își ajustează prețurile când simt că vine „momentul oportun”.
Țara în care prețurile cresc mai repede decât costurile
Un detaliu aparent tehnic al raportului - frecvența și amplitudinea modificărilor de preț identificate prin web scraping - arată ceva profund despre economia românească: prețurile sunt mai „agile” decât costurile. Se mișcă înaintea lor, reacționează la narative, la zvonuri, la microșocuri de piață.
În economie, prețul este o poveste despre viitor, nu o fotografie a prezentului. Dacă firmele simt că urmează scumpiri, ele cresc prețurile acum. Dacă simt că vine o criză, își măresc marjele „ca să aibă de unde să taie”. Dacă simt că populația anticipează majorări de prețuri, atunci cu atât mai mult există spațiu pentru ajustare.
De aceea, România a ajuns în 2025 cu o inflație mai rigidă decât în alte economii europene, chiar și în absența unor șocuri interne majore. Structura piețelor și comportamentele comerciale amplifică fiecare schimbare legislativă, transformând-o într-un val de ajustări care are nevoie de multe trimestre pentru a se stinge.
2026: dezinflație prin epuizare, nu prin elan
BNR estimează revenirea inflației în intervalul țintă abia în prima parte a lui 2027. 2026 va fi un an de dezinflație lentă, dureroasă, obținută nu prin exuberanță economică, ci prin epuizarea șocurilor administrative și prin slăbirea cererii.
Este dezinflația clasică a țărilor care nu și-au calibrat încă mixul de politici: fiscalitatea ajustează cu frâna de mână trasă, iar politica monetară nu poate accelera pentru că drumul e plin de obstacole. Economia încetinește, investițiile se mișcă ezitant, consumul cade, deficitul comercial se corectează mai mult prin prudență decât prin competitivitate.
Inflația scade, dar nu pentru că economia merge mai bine, ci pentru că nu mai are energie să meargă repede.
Concluzie: inflația administrativă e doar începutul
Raportul BNR surprinde foarte bine șocurile care au lovit prețurile în 2025, dar dincolo de ele se conturează o imagine mai amplă: România plătește prețul anilor în care deciziile au fost amânate, iar politicile economice au fost calibrate mai degrabă reactiv decât anticipativ.
Inflația de anul acesta nu este doar rezultatul liberalizărilor și al majorărilor de taxe, ci și al unei economii în care prețurile se mișcă mereu înaintea deciziilor oficiale. În care anticipațiile devin ele însele forță de piață. În care rigiditățile structurale sunt transmise imediat în costuri și apoi în prețuri.
2025 a fost anul în care politica monetară a trebuit să achite nota unor corecții necesare, dar întârziate. 2026 va fi anul în care economia va începe să-și regleze mecanismele interne. Iar 2027, dacă dinamica actuală se menține, va fi primul an în care inflația va coborî nu doar statistic, ci și în percepția publicului.
Până atunci, rămâne valabil avertismentul lui Mugur Isărescu: dezinflația va veni „mai întâi treptat, apoi mai abrupt”. Iar între cele două etape se află exact ceea ce nu se vede în grafice: comportamentele economice ale unei societăți care încă învață să funcționeze într-o piață complet liberalizată.
Citește pe Antena3.ro
