Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În România, piața imobiliară funcționează ca un pacient întreținut prin perfuzii. Această piață „susținută” se află sub presiunea programelor Prima Casă și Noua Casă, care nu sunt simple facilități, ci intervenții directe în cerere. Prin aceste mecanisme, statul împinge cumpărătorii spre proprietate, validează praguri de preț și menține artificial o cerere care altfel s-ar fi ajustat.
Primăriile cumpără, la rândul lor, locuințe sociale. Fără să o spună, ele stabilesc un benchmark - un reper de preț pentru restul pieței. Iar subvențiile la încălzire reduc costul deținerii unor apartamente mari și obstrucționează mobilitatea locativă. De ce să te muți din patru camere în două, dacă statul îți amortizează diferența la căldură?
Rezultatul e previzibil: prețurile nu mai cad, iar oferta rămâne rigidă. Valoarea proprietăților nu mai este rezultatul tranzacțiilor libere pe piață, ci este conservată administrativ. În aceste condiții, ideea că impozitele se corelează cu „valoarea reală” devine o ficțiune. Mai exact, valoarea reflectă mai degrabă suma intervențiilor publice decât echilibrul dintre cerere și ofertă.
Această situație contrastează cu modelul din Germania sau Austria. Acolo, piața nu este susținută prin programe largi de garantare a creditului pentru proprietari și nu există intervenții consistente care să mențină artificial prețul locuințelor. Piețele de închiriere sunt solide, mobilitatea locativă ridicată, iar ajustările de preț apar în mod natural în funcție de cerere și ofertă. Este adevărat că această comparație poate suna idealizată: nici în Germania sau Austria prețurile nu sunt complet libere de influența statului - există reglementări, subvenții sociale și politici de urbanism. Diferența esențială este însă că statul nu se implică direct în menținerea prețului de piață.
Mulți nu realizează că scumpirea activelor este, de fapt, inflație. Iar creșterea prețurilor nu s-a oprit la piața imobiliară. Ulterior, majorările au vizat și bunurile de consum, făcând inflația „vizibilă”. Efectele acestei intervenții persistente asupra prețurilor nu se limitează doar la imobiliare. Ele se propagă treptat către întreaga economie. După ce realitatea împinge costuri „pe sub ușă” - energie, logistică, climă, demografie -, apare a doua etapă. Energia este plafonată artificial la niveluri înalte, în timp ce pe piața internațională prețurile scad. Abia apoi vine momentul în care taxele sunt indexate cu inflația. Statul recuperează astfel indirect costurile și ajustează impozitele în funcție de scumpirile pe care piața nu le-a putut regla natural.
Ba, în urmă cu mai bine de 10 ani, executivul ajunsese să ia „rețeta” indexării cu inflația de la taxele pe proprietate. Și să o aplice cursului cu care avea nevoie să-și majoreze accizele. Maximumul istoric al cursului de schimb se plasase atunci în jurul a 4,6 lei/euro, și nu la 4,738 - cum fusese calculat pentru accize. E bine să nu uităm acel episod!
Aș vrea să reiau o idee recentă. Obligațiunile suverane sunt, în esență, lipsite de risc de nerambursare, iar argumentul este cunoscut: în economiile dezvoltate, incapacitatea de plată e rară, iar bilanțurile trezoreriei sunt gestionate responsabil. Definiția este însă incompletă. Renegocierea implicită a datoriei prin inflație reprezintă o formă de default mascat. În anumite condiții, politicile monetare neconvenționale, de tip QE, pot eroda puterea de cumpărare a cupoanelor obligațiunilor. Dacă această inflație nu este anticipată de piață, ea lovește nu doar investitorii instituționali și fondurile de pensii, ci și populația care își plasează economiile în active de stat. E o amnistie a poverii reale a datoriei viitoare, plătită de cei care au economisit în trecut.
Dar cine se teme de deflație? Cei care se tem sunt cei prinși cu apartamente nevândute, cei cu credite ipotecare acordate aiurea, și cei care roiesc în jurul statului - implicați în proiecte finanțate prin titluri de stat cumpărate de băncile comerciale și refinanțate din nivelul de trai. Deflația are avantaje clare: ieftinește materiile prime, reduce costul capitalului și apropie prețurile de puterea de cumpărare. Totuși, politicienii privesc deflația ca pe un pericol, pentru că afectează portofolii și veniturile statului.
Rațiunea keynesiană stă la baza acestei logici: prețul activelor determină nivelul ocupării forței de muncă. Un declin trebuie combătut prin majorarea ofertei de bani și prin cumpărarea de titluri de stat. Scopul: readucerea prețului activelor pe trend ascendent. Dar, așa cum avertizează Phelps, este imposibil ca prețul imobilelor să crească fără ca salariile și celelalte prețuri să urmeze. Relaxarea cantitativă, achiziția de titluri de stat și blocarea garanțiilor permit băncilor să evite pierderile și să mențină prețul activelor. Ele satisfac interesele politicienilor, dar nu stimulează economia reală și nu creează locuri de muncă.
Astfel, inflația este menținută artificial prin politici publice și relaxare monetară. În schimb, deflația e privită ca un pericol, deși ar avantaja economia și puterea de cumpărare. Indexarea taxelor cu inflația perpetuează acest mecanism: costurile împinse în economie se întorc în buget sub formă de impozite, iar contribuabilul devine astfel garantul indirect. Inflația e de stat, deflația e privată, iar controlul prețului activelor transformă fiscalitatea într-un mecanism de redistribuire forțată a resurselor.
De fapt, ca urmare a „atacării” problemelor structurale prin învăluire, nu discutăm doar despre inflație. Stagflația descrie situația în care economia stagnează sau intră în recesiune. În același timp, prețurile continuă să crească, iar șomajul se adâncește - în special în rândul tinerilor. Este combinația toxică dintre inflație, lipsă de creștere economică și pierdere de locuri de muncă.
Citește pe Antena3.ro
