Istorica umilinţă

Ce fel de stat suntem noi, românii, dacă, după atâta suferinţă şi nedreptate, după atâta vreme de la Marea Unire, ajungem ca, în anii participării noastre cu drepturi depline la conclavul european, să ne tulbure viaţa, să ne provoace şi să ne umilească saltimbancii unor vecini veniţi recent în Europa şi care, în toate ţările unde şi-au instalat triburile de culoare hepato-biliară, bagă zâzanie, stârnesc nelinişte, rup graniţe, distrug gospodăriile străvechi şi ucid oameni nevinovaţi? Şi, dacă ei sunt cum sunt, de unde a urcat în noi atâta slăbiciune, de merg căpetenii ale noastre ca, de dragul unei aşa-zise linişti şi imagini de vitrină, se înţeleag, umil şi tranzacţionist, cu ei şi să le tot cedează privilegii care jignesc întreaga noastră naţie?

Se vede treaba că există o şcoală criminală a deconstrucţiei naţionale, în care aceşti bellakuni sunt doctori docenţi, opera lor ilustrându-se în fosta Cehoslovacie, în fosta Iugoslavie şi aici, în ceea ce ei ar vrea să fie, fosta Românie. Spărgătorii aceştia au tot operat, au tot lucrat la temelia caselor, cu dinamită şi cu igrasie, să nu cumva să rămână întreagă nici o ţară cât de cât mare din Europa  ultimelor 2 secole. Cruzimea celor mai congestionaţi dintre ei n-ar fi reuşit să devină operă colectivă, dacă ei nu ştiau să-şi asocieze tot felul de troglodiţi şi dezmoşteniţi ai soartei, pe care i-au narcotizat şi i-au împins cu viclenie să guste sângele altor popoare. Dar nu felul lor de a fi ar trebui neapărat să ne intereseze, în această clipă, ci slăbiciunea noastră.

Ne-au păcălit sinistru aceşti călăreţi fantomatici ai istoriei, la diverse răscruci ale timpului. Ca slugi fanatice ale curţilor imperiale, ei au câştigat încrederea tuturor punctelor cardinale şi pe toate le-au trădat. Cum a reuşit această sămânţă umană putredă să zăpăcească pe Contele Ciano, a cărui borfelină a întărâtat şi radicalizat o parte din prevederile Diktatului de la Viena, împotriva Transilvaniei, cine să mai încerce astăzi să înţeleagă? Cum de s-au uitat monstruoasele crime de la Ip, de la Treznea, de la Mureşenii de Câmpie, de la Sucutard, de la Ţaga, de la Moisei, cu aplicaţile lor directe asupra românilor şi evreilor de toate vârstele, de toate profesiile, de la bătrâni rezemaţi în toiag, până la copiii din burţile mamelor. Şi uite că, nejudecată şi nepedepsită, abominabila crimă a iredentei maghiare împotriva unor oameni nevinovaţi s-a pomădat, s-a îmbrăcat altfel şi aplică, fără nici o remuşcare, lecţia unei demagogice democraţii împotriva fostelor victime. Şi joacă farsa descentralizării, ca să spargă România, injectând-o cu neologisme de ultimă oră.

Dar ce fel de stat suntem noi, de se zbenguie toate marionetele de gulaş pe harta noastră, uzurpând drepturile statului român, în ce priveşte organizarea teritorială, autonomiile şi graniţele? Cum de-şi construiesc cursuciţii ăştia ţări în ţara noastră imn, drapel şi stemă, graniţe şi parlament, şi nu-i amendează nici un şef de post că s-au scăpat pe ei, pe trecerea de pietoni spre Europa? E suficientă prezenţa câtorva dintre ei şi dintre ele, în hogeacurile şi-n bucătăriile unor potentaţi ai lumii, ca pe-acolo să înceapă disoluţia, ruperea, spargerea, de nu mai stă nici hidrogenul lângă oxigen în molecula apei? În fond, cine sunt ăştia? Au ei mai mulţi cromozomi în tărtăcuţe şi trebuie să le oferim noi protecţie democratică pentru aceşti cromozomi-trufandale pe care-i aruncă okoş pe tarabe, ca să se constate ulterior că nu erau cromozomi şi crimozomi.

Dar cât de penibili suntem noi, la noi acasă, de-i lăsăm să pună stăpânire pe câte un deal, pe câte o vale, pe câte o apă şi să se declare asupra lor autonomi până în rărunchii moaşelor ce i-au scos din mămicile lor?

N-are nici un lider român al acestor ani remuşcarea că s-a ajuns aici? Auziţi şi dumneavoastră: acestor practicanţi ai gherilei permanente le trebuie legi de separaţie şi autonomie, ca să nu se mai permită intrarea vreunui român în teritoriile pe care cică ar fi pus ei stăpânire. În Europa, e liber să-şi găsească oricine o casă şi, dacă are bani, să o cumpere şi să se mute în ea. În ţinutul pe care consideră că îl stăpânesc ei, nu. Să dispară românii! Să nu mai vină românii, aici. Aici unde? În România! Interdicţii i-au mai apăsat pe români, dar parcă atâta nobrăzare, atâta impertinenţă, atâta vocaţie criminală nu a avut nimeni faţă de ei, în ţara lor, România.

Vasăzică aceşti ambasadori ai biftecului tartar din Evul Mediu, abia coborâţi de pe caii care i-au adus din zoologie încoace, au şi început să facă ordine şi sistematizare prin locurile pe unde naivii de gospodari i-au primit pentru o noapte - două, urma să-şi găsească şi ei servici pe la nişte grajduri sau pe la nişte abatoare din zonă sau pe la nişte gropi de var nestins, ca să-i aştepte pe români şi să-i pună în ele, la fiert, ca semn suprem al democratizării prin asfixiere. Şi, totuşi, nu despre vinovăţia lor e de vorbit, înainte de toate.

De vină suntem noi că i-am lăsat să creadă că ne e frică de gura lor. Şi am acceptat să nu tot invocăm istoria. Dar e destul. Urând şi Europa, care e tot mai mult a comunicării, ăştia vor separaţie şi ghetoizare, vor enclavizări şi ni s-au urcat în cap rău de tot. Puţină curăţenie trebuie făcută în istorie. Iar capitularzii din neamul nostru, care ne-au adus aici, să fie daţi ca rest la plata lăutarilor.