Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu pretind ca domnul Claudiu Tănăsescu de la Libertatea să fi citit textele semnate de mine de vreo 15 ani încoace, în diverse cotidiene ori săptămânale despre habitatele sălbatice, despre invazia umană a acestora, despre comportamentul ursului brun în condiţiile biocenozelor antropice ori despre situaţia speciei în tot mai jefuiţii Carpaţi.
Îmi vine însă greu să accept că domnia sa nu a vizionat niciun film pe amintitele teme, difuzat pe canalele de televiziune Animal Planet, Discovery, ori National Geographic. Dar, chiar dacă aş accepta această eventualitate - sunt oameni cărora le repugnă televizorul - nu cred că domnul Tănăsescu, în calitatea sa de jurnalist ( fie şi la Libertatea) îşi poate permite să abordeze teme conexe etologiei şi ecologiei fără să îi fi citit pe Hubert Reeves, pe Barry Commoner, pe Luc Ferry, Al Gore, Jean Dorst, pe Jean Louis Etienne, Raymond F. Dubois, Jean Jacques Cammara, Doug Peacocq, James Lovelock ori Jacques Yves Cousteau, lista rămânând, fireşte, deschisă.
Cum presa românească este plină de indivizi care iubesc doar scrisul, nu şi cititul, sunt nevoit să accept şi această a doua rea eventualitate. Şi totuşi, textul cu titlul "Alertă într-o comună din Bacău", semnat de Claudiu Tănăsescu în Libertatea din 20 octombrie, ridică în continuare unele întrebări. Fiindcă, după stilul naraţiunii, e greu de crezut că semnatarul e adult. Dacă e copil şi cotidianul cu pricina încurajează micile condeie publicând compuneri după modelul "Scufiţa Roşie " întreaga mea disertaţie devine inutilă. Dacă, dimpotrivă, semnatarul articolului este bărbat matur, îndoielile mele depăşindu-le pe cele în privinţa virtuozităţii condeiului său îi privesc chiar bărbăţia. Întrucât ambele ultime presupuneri sunt satisfăcute de text, să vedem ce află cititorii parcurgându-l.
Aşadar, începând cu titlul pomenit, Scufiţa Roşie de la Libertatea introduce lectorul în atmosfera unui adevărat thriller mioritic unde bunici, părinţi, copii, femei cu copii în braţe, gravide şi invalizi, altcumva spus, unde "300 de familii sunt terorizate de urşi". Dar, pe lângă dobitoci şi dobitoacele sunt terorizate: "Aceştia intră în gospodării şi omoară păsări, oi şi vaci". E clar că au şi urşii preferinţele lor: măgarii scapă. Scapă şi scriu pe la gazete.
Dar, înfruntând momentul de groază, să păşim cu îndrăzneală pe firul poveştii : "Oamenii au ajuns să nu-şi mai lase copiii la şcoală de teamă ca aceştia să nu fie atacaţi, mai ales că un urs a apărut din senin în spatele unui grup de elevi". Tot e bine: copiii pot merge fără riscuri la biserică, la discotecă, dar nu şi la şcoală unde bântuie ursul-fantomă. În cele din urmă, compunerea elevului de la Libertatea se încheie cu declaraţia plină de omenie a primarului din sat : "Am anunţat Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor şi am trimis o adresă la consiliul judeţean pentru a fi ajutaţi". Ajutaţi cu gloanţe, se înţelege, destinate urşilor.
Dacă într-o seară, la gura sobei, Claudiu Tănăsescu ar fi vrut să îşi terorizeze familia cu o astfel de poveste, rămânând aceasta între pereţii căminului său, rândurile de mai sus nu ar fi fost scrise. Din nefericire însă povestea sa - asemenea altor multe ştiri imbecil-senzaţionale - a apărut într-un ziar. Alături de text, un alt deştept a găsit de cuviinţă să zugrăvească şi chipul relei şi crudei fiare, tipărind fotografia unui urs cu gura căscată, aşa cum stau toţi urşii cerşetori la zoo, aşteptând aruncarea unui măr.
Poate că, citind aceste rânduri, domnul Claudiu Tănăsescu se va pune pe citit cărţi . Citind, ar putea afla că în urmă cu peste treizeci de ani, când Carpaţii româneşti adăposteau vreo 8.000 de urşi, aceştia rar puteau fi văzuţi, atacurile ursine asupra stânelor, grajdurilor din sate ori asupra omului fiind şi ele extrem de rare. O minimă urmă de bun simţ i-ar genera atunci o întrebare: de ce de vreo zece ani încoace, de când numărul urşilor din Carpaţii româneşti s-a redus la aproape jumătate unul dintre factorii regresului, dar nu singurul, fiind vânătoarea întâlnirile cu urşii, atacurile asupra şeptelului şi asupra omului s-au îndesit? Tot citind, ar putea afla că libertatea şi dreptul de proprietate privată asupra ecosistemului forestier carpatin au produs cele mai mari prejudicii echilibrului acestuia, prin activităţi umane. Defrişările uriaşe - legale sau nu, pentru sălbăticiuni e totuna! - construcţiile turistice şi industriale în păduri, numeroasele drumuri, turismul deşănţat, accesul în sălbăticii cu automobile de teren şi ATV-uri, culesul industrial al fructelor de pădure (hrana principală a ursului care are 300 de kg şi mănâncă, nu glumă!), toate acesta au dus la restrângerea şi sărăcirea habitatului ursin . Care habitat, atât cât a rămas, pe lângă hrană, şi-a pierdut şi liniştea. Adăugând culpa cinegeticienilor afacerişti care, în fiecare primăvară, au împânzit Carpaţii cu cadavre de cai, porci şi vaci, drept nadă dinaintea cazematelor de asasinat urşii pe valută, tabloul culpei omului, pentru "drogarea" ursului cu carne, se completează. Dar lista vinelor omeneşti e departe de a fi încheiată : ei i se adaugă resturile taberelor turistice şi pubelele vilelor ori cabanelor presărate peste tot în munte, însemnând tot atâtea tentaţii.
Deşi greu de acceptat, adevărul e unul singur: în Carpaţii româneşti urşii sunt cei terorizaţi de oameni. Şi, cu toate acestea, deocamdată, tot ei trebuie pedepsiţi prin glonţ.
