Legea vaselor comunicante

Cateva legi din fizica, invatate in liceu, mi s-au parut mai tarziu perfect potrivite si la oameni.

Probabil ca de aceea le-am si tinut minte, fiindca am intrevazut un inteles mai larg. Si nu pentru ca as fi fost eu mai istet. Era destul sa nu fii lenes ca sa-ti dai seama ca legea vaselor comunicante, care spune ca lichidele au tendinta sa ocupe orice loc gol, e valabila si in societate. Ba chiar si la cainii vagabonzi, care ocupa imediat locul lasat gol dupa ce hingherii aduna din Parcul Obor o haita veche.

Pe vremea cand aveam masina eram sunat de doua-trei ori pe saptamana de un jurnalist batran si scapatat, ca sa-l plimb de colo-colo, ba sa-si bea cafeaua de la ora 12:00 cu alti gazetari batrani si scapatati la unul din restaurantele din Centru, ba la o redactie. La primele curse m-a rugat frumos. La urmatoarele doar m-a anuntat la ce ora sa fiu in fata casei, iar apoi, cand a vazut cat de prompt si de supus eram, nici nu ma mai intreba daca n-am alta treaba. Imi comunica scurt, ca unui slujbas de rand, ora cand urma sa il iau din strada. Faptul ca-mi exprimasem satisfactia de a-l fi cunoscut il socotea ca pe un drept la a fi servit. Fusese servit de cand se nascuse: de valeti si de bona, de birjarii si de majordomul casei, de angajatii ziarelor la care fusese sef, dar si in anii de puscarie de colegii de celula, intrucat tinuta sa si renumele le impuneau.

Am fost curios sa vad pana unde putea sa mearga acest vizavi de exceptat, de om crescut in ideea ca toata lumea ii e intr-un fel sau altul datoare cu un serviciu, o plecaciune, o lauda, o cafea. Ca personaj nu-i lipsea decat romancierul care sa-l studieze si sa-i dea un rost intr-o carte. Ca prieten era preferabil sa-l aiba in anturajul lor altii. Ce-i interesant e ca unele legende ale boieriei sale aparent lunatece ne indemnau, pe cei care-l serveam, sa sondam relatia pana la ultimele ei consecinte, stiind ca nu exista decat o ultima consecinta care o mai putea zdruncina: moartea. Omul era prea batran si prea convins de legitimitatea senorialei sale cersetorii ca sa mai speram la o corectie. Manca, e drept, mai mult gris cu lapte, dar, in ciuda unei pensii de mizerie, il comanda la Athenée Palace. Nu condusese, e drept, niciodata o masina, dar nu urcase niciodata in toti cei 80 de ani ai sai intr-un tramvai sau autobuz. Se imprumuta, e drept, cu sume foarte mici, dar educatia si convingerile il impiedicau sa ne jigneasca inapoindu-ne niste sume atat de mici. Doar nu ceri o tigara cu asigurari ca o vei da inapoi. Imprumuturile erau pentru el o forma de incredere. Desi apartineam altei lumi, pe care el nu putea decat s-o conteste si s-o ignore, cativa dintre noi eram totusi baieti de treaba si meritam sa-i dam niste bani cu imprumut.

Ce legatura are toata povestea cu legea vaselor comunicante? Are, fiindca atunci cand am crezut ca stiu destule despre om, ca sa ma dau deoparte, ceilalti servi mi-au zis ca sunt un troglodit si ca era o onoare sa fim luati in seama, chiar si asa, ca anonimi neplatiti de un om care candva a avut si servitori veritabili.