Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ma dor ochii si nu-mi pot reveni. E noiembrie, e tarziu, tata nu e aici, gata, dezastrul se amplifica, nu ma mai pot minti, nu ma mai cred, degeaba ma amagesc in fiecare seara ca va fi bine, mi-e dor de el, mi-e mai dor de el ca de lumina zilei, nu stiu cum sa fac ca sa am siguranta ca, de acolo de unde e, ma aude si ma vede.
Exact acum 12 luni, pe vremea aceasta, scriam scrisoarea pentru tata, fara sa stiu ca aceea avea sa fie ultima seara in care a fost constient, in care i-a batut inima pe cont propriu.A trecut un an, nu-mi vine sa cred. Au trecut anotimpurile peste despartirea noastra si eu nu am fost capabila sa ma echilibrez si sa fac fata cum trebuie acestei drame pe care, din pacate, o avem cu totii in comun.
Acum, ca la un bilant, vad destul de clar ca nimic nu e mai rau decat sa ramai singur pe lume. Nu stiu, totusi, ce m-as fi facut, cum as fi respirat, cand m-as fi oprit din plans, daca nu ar fi fost aproape de mine cei mai buni dintre oameni, cei mai dragi dintre prieteni.
In primul rand, ii datorez supravietuirea mamei, pentru ca zilnic, cu ochii ei mari si albastri, parca m-a obligat sa nu ies din lupta, sa nu fiu lasa si sa imi fac datoria. Poate ca destinul e nedrept. Cat l-am avut pe tata aici, nu i-am spus destule. Acum, cand am ramas numai cu mama, imi dau seama ca nici ei nu i-am marturisit suficient de curajos cat de mult o iubesc si cate ii datorez.
Am neglijat-o, probabil, in ultima vreme, nu am reusit sa ma impart cum trebuie intre tragedie si prezent, nu am fost destul de rabdatoare, nu am inteles pe de-a-ntregul tot ce mi-a spus, nu am imbratisat-o atat de des cat as fi vrut, nu i-am multumit pentru ca exista si pentru ca e cea mai puternica dintre noi.
Probabil ca anul acesta, fara ea, ar fi fost ultima mea zvacnire, probabil ca m-as fi topit la propriu in ceata lacrimilor, probabil ca mi-as fi luat ramas-bun de la un anumit tip de viata si as fi tacut de tot. Niciodata moartea nu mi s-a parut mai aproape ca-n aceste luni, niciodata nu am simtit prapastia mai amenintatoare ca-n serile in care plangeam de dor si neputinta, cu ton scazut, cu grija, cu mila, ca sa nu ma auda mama, ca sa nu planga si ea din nou.
Am sperat intr-o vindecare, m-am iluzionat ca, poate, timpul ne va ajuta sa redevenim ce am fost. Nu se mai poate. Niciodata nu vom mai fi ce am fost. Ne ramane doar sa traim decent ca sa-l facem pe tata sa fie mandru de noi, de felul in care alegem sa-i cultivam amintirea. Au mai fost aproape, in aceasta cumplita batalie, care nu se incheie nici dupa un an, nici dupa o viata, ai mei, din familie, carora le multumesc cu emotie, dar si cativa oameni care nu aveau, teoretic, nicio obligatie sa ma suporte si sa ma ocroteasca.
Grija lor ma forteaza sa nu cedez, nici de aceasta data. Ei stiu ca iubirea pe care le-o port imi salveaza ratiunea si vointa. Si, totusi, am nevoie de tata. Nu accept absenta lui, nu ma pot detasa de nelinistea aceasta cu care imi incep aproape fiecare zi. Inca am senzatia ca mai e putin, ca ne va fi bine, ca vom fi aproape din nou, ca vom citi poezii si vom astepta impreuna ninsoarea. Macar atat, tata, macar atat…
