Mădălina, proiect pictural Sabin Bălaşa

Moartea, în cea mai neagră perioadă a României, seceră zilnic. Seceră îmbelşugat. Îşi face de cap. E ca o cositoare mecanică perfectă. Un mare proiect mortuar, iniţiat de regimul Băsescu, vizează extirparea vieţii spirituale, arta, cultura. Ţinteşte ucigaş presa, inamic încă nepus la pământ al puterii corupte şi mincinoase de azi.

Zilele trecute s-a sinucis Mădălina Manole. Anul trecut a pierit Sabin Bălaşa, în plină putere creatoare. Poeta Gabriela Negreanu s-a aruncat de la etajul apartamentului în care locuia. Toţi trei mi-au fost extrem de apropiaţi. Şi ce-i cu asta? Mădălina şi Gabriela se regăsesc în statistica anuală, de circa 3.000 de sinucigaşi din această ţară. Bălaşa figurează şi el într-o contabilitate vagă, singura care urcă vertiginos într-o economie în care doar pompele funebre prosperă. Nu acuz pe nimeni de moartea lor. Doar aerul tulbure şi confuz al unei societăţi debusolate în care cucoana cu coasă îşi găseşte uşor teren de acţiune.

La catafalcul Mădălinei am văzut o scenă care pe unii pesemne i-a impresionat. Pe mine m-a umplut de silă. Pozând în simplu admirator, Traian Băsescu se strecoară aproape furişat lângă sicriu şi depune grăbit un buchet. Iese pe o rână. Dacă nu l-aş şti foarte bine, aş crede că n-a vrut să epateze, că e un om care suferă pentru fiecare artist care moare în ţara în care e preşedinte, premier, şef de servicii secrete, bulibaşă peste tot şi toate. A fost un alt exerciţiu de imagine. O minciună televizată. Iubitorul de manele urăşte artiştii, urăşte cărturarii, a căror producţie nu-i face trebuinţă, urăşte în general tot ce nu se supune ritualului plecăciunii. De un deceniu se chinuie să termine placheta de 100 de pagini a unui poet, rămasă în cap ca un slogan electoral. Sunt convins că nici pe asta n-a citit-o.

Intenţionam să scriu nu despre moartea Mădălinei Manole, pe care am diriguit-o scenic, cu dragostea pe care o ai faţă de copilul tău, timp de cinci ani, perioada adolescenţei ei, poate cea mai frumoasă etapă artistică a unei cariere încheiate în cerc, în ziua în care s-a născut. Destin tragic, asumat, care o confirmă ca artistă. Nu despre sfârşitul ei, ci despre viaţa ei. Voi povesti o întâmplare care mi se pare emblematică pentru doi artişti - Sabin Bălaşa, cel mai vândut pictor român contemporan şi, totuşi, atât de hulit pe nedrept, şi Mădălina Manole, fata cu simbolicul păr de foc. Era ziua mea.

Mă găseam, pe 14 august, acasă în Bucureşti, înconjurat de câţiva prieteni. Sabin era exuberant. O privea pe cântăreaţă cu un interes artistic crescut. Vreau să te pictez, a zis. O desena în aer, trăgea cu mâna lui mereu agitată linii. Excelent, am zis. Mădălina seamănă cu fetele din picturile tale albastre şi merită un portret. Merită? Voi face o expoziţie cu un singur tablou - Mădălina, a exclamat pictorul aflat în faţa unui proiect care-l entuziasma. Va fi un tablou în mărime naturală, cel mai expresiv nud pe care l-am pictat în viaţa mea. Mădălina m-a privit speriată. Apoi m-a tras deoparte.

O încânta proiectul, dar nu concepea să pozeze. Cum să stau eu goală în faţa maestrului Bălaşa? Copile, i-am zis, şi reginele au pozat astfel. Michelangelo l-a făcut pe David cum l-a lăsat Dumnezeu. Eu, m-a informat Mădălina, am refuzat întotdeauna să pozez dezbrăcată. Nu e o poză, i-am zis. Acest tablou îţi va supravieţui şi ţie şi lui Sabin. Au decis ca după un timp să înceapă lucrul. Sabin voia să ceară pentru tablou un milion de dolari. Fata cu părul de foc ar fi vrut ca din acei bani să se ridice o casă pentru orfani. Au căzut de acord. Numai că destinul l-a ucis pe Sabin Bălaşa. Părea în vână. Picta zilnic. Tot destinul, în regie proprie, avea s-o ucidă şi pe Mădălina Manole.

Îmi amintesc bucuria copilărească de pe chipurile amândurora şi mă gândesc cât adevăr este în spunerea, ironică uneori, că artiştii, indiferent de vârstă, rămân nişte copii mari. Pe aceşti copii mari îi ucide acum statul român. Impozitându-le suplimentar sărăcia, ziarele şi ziariştii care-l critică pe Băsescu sunt în ţinta mortală a puşcaşilor Fiscului, trusturile de presă care arată publicului faţa hidoasă a puterii actuale şi îndrăznesc să spună că ne conduce cel mai mare farsor din toate timpurile trebuie aduse în faliment şi să dispară. Deodată cu actorii (am văzut o minunată glorie a Naţionalului bucureştean trăgând o sacoşă prin Piaţa Amzei şi dispărând într-o Dacie hodorogită, abătut şi nesemănând cu cel de pe scenă), compozitorii, pictorii.

Mai întâi au fost puşi la punct dascălii, pe principiul că oricum şcoala românească fabrică tâmpiţi, apoi au fost fugăriţi în străinătate doctorii, cei care mai puteau încetini împuţinarea poporului. La mine la Sângeru unde erau opt doctori în nenorocita perioadă comunistă e un dispensar gol (îşi poate băga aici specialiştii doamna Udrea, fără să mai cheltuiască alţi bani), în şapte comune nu găseşti un medic, iar dacă duci noaptea un bolnav la spitalul din Urlaţi, cel mai apropiat, găseşti în sfârşit o asistentă care face de toate.

Da, Băsescu şi-a pus în cap să fie Nero şi Hitler şi Stalin la un loc. Se maschează, grotesc, în Putin. Nu mai juca atâta teatru, domnule preşedinte că intri pe lista neagră a artiştilor şi-ţi taie Fiscul nu doar whiskyul, ci şi făina din care ai putea să-ţi frămânţi singur pâinea.