Mămica

Mama e o femeie bolnăvicioasă, spune bătrânul domn Ipolit. Sau poate e ipohondră. Dar şi ipohondria e o boală. La grădiniţă îmi spunea mereu: De-aş mai trăi, mamă, să te văd şcolar. La şcoala elementară, îmi zicea: Mamă, de-aş mai duce-o să te văd la liceu. Am în faţa ochilor imaginea ei, cu basmaua care mirosea a spirt coborâtă pe frunte, iar în urechi am vocea ei: Mamă, nu mai apuc eu să te văd cu liceul terminat.

La serbarea de sfârşit, când m-au che­mat pe scenă să-mi dea diploma de ba­ca­la­u­reat, mama a izbucnit în plâns: Măcar te ştiu cu diploma luată. Acum pot să mor. Să intri tu la facultate şi o să mor fericită.

Am intrat la facultate, am ajuns şi la examenul de licenţă, mama îmi spunea acum că mai are o singură dorinţă, să mă vadă însurat, la casa mea. Atât şi nimic mai mult. Simt eu că mă duc, spunea mama, iar tu n-ai încă o fată, una serioasă, ca să te văd şi eu mire şi să-mi pun mâinile pe piept liniştită. Chestia asta cu mâinile pe piept o luase de la bunica. Bătrâna avea un repertoriu de poziţii finale foarte personale: cu ochii peste cap, cu vată-n nas, cu flori de jur-împrejur, cu pernă de paie sub cap, cu picioarele legate cu tifoane. De fapt, şi bunica, la optzeci de ani, nu mai voia decât să mă vadă cu verigheta pe deget. Mama renunţase la compresa de pe frunte. Trecuse pe ceaiuri şi pilule homeopatice. Mi-am văzut visul cu ochii, zicea mama, dându-şi ochii peste cap, deşi la drept vorbind nu putea să spună ce-o doare. Eşti bărbat cu nevastă, ai o slujbă, ce să cer mai mult de la viaţă? Dacă m-ajută Dumnezeu să am şi un nepoţel, plec pe lumea cealaltă împăcată.

După ce soţia mea a născut o fetiţă, ma­ma a vrut să trăiască până ce naşte şi un băieţel. Dar soţia mea a avut gemene, pe Letiţia şi Olimpia, şi mama a intrat la am­bi­ţie. Nu mor, zicea ea, apăsându-şi pe piept punga cu tocătura miraculoasă de plante, recomandată de o altă ipohondră, mătuşa Marta, până nu faci băiat. Zece ani soţia mea n-a mai rămas însărcinată, dar apoi s-a întâmplat minunea şi a venit pe lume băieţelul. Gata, a zis mama, acum pot să mor. Să-l văd pe ăsta mer­gând şi pot să mor, ce rost mai are să trăiesc...

Mama a căzut imediat la pat şi am cre­zut că se duce. Deschidea din când în când ochii şi ne cerea să-i aducem ne­po­ţe­lul. Ce bine, zicea ea şoptit, că a făcut primii paşi, în curând o să spună dodo şi bubu, cum ne spuneai şi tu mie şi lui taică-tău.

Într-o dimineaţă am găsit-o pe mama în bucătărie cu o cafea tare în faţă. Mamă, i-am zis, cu inima matale n-ai voie. Măcar s-apuc să beau cafeaua asta, că mult am mai poftit, când era să mor, şi pe urmă fie ce-o fi.

Băiatul a crescut, e în clasa a şaptea elementară, mama împlineşte curând no­uă­zeci de ani şi o ţine pe a ei. A schimbat însă un văitat cu altul. Nu mai spune: Să apuc măcar suta de ani! Spune: O, Doam­ne, dac-aş mai avea din nou optzeci de ani!