Reacţia de protest a premierului turc Erdogan faţă de pledoaria preşedintelui israelian Peres în apărarea intervenţiei militare a Israelului în Gaza, petrecută la Forumul Economic Mondial de la Davos, a fost mai puţin surprinzătoare şi semnificativă decât masiva demonstraţie cu care cel dintâi a fost întâmpinat, asemenea unui erou naţional, la întoarcerea acasă.
Evident, ştirile şi imaginile distrugerilor materiale şi pierderilor de vieţi omeneşti, în special în rândul copiilor şi al altor oameni neajutoraţi locuitori ai Fâşiei Gaza, au fost de natură să emoţioneze pe toată lumea. În faţa unor asemenea emoţii raţiunea de stat nu poate convinge. Turcia este, însă un partener strategic al Israelului. Relaţia Ankara-Ierusalim-Cairo constituie un vector de stabilitate în lumea tulburată a Orientului Apropiat! Diplomaţia turcă şi-a asumat rolul de protagonist în medierea conflictului israelo-sirian. Chiar dacă relaţiile turco-americane s-au mai răcit în urma ascensiunii la cârma statului secular turc a unui partid religios, precum şi a refuzului acestuia de a susţine intervenţia administraţiei Bush în Irak, Turcia rămâne un aliat al SUA. Or SUA sprijină consecvent Israelul. De ce a ţinut atunci liderul turc să dea expresie ostentativ-simbolică rezervelor sale politice, ştiind prea bine că în Orient cuvântul poate ucide la fel ca glonţul?!
Cu mult mai tulburătoare a fost însă reacţia populaţiei turce faţă de incidentul petrecut în Alpii elveţieni. Tusea cu apropo de acolo s-a transformat în tunet la Ankara. Care este baza acestei solidarităţi militante la nivel de masă între turci şi palestinienii victime ale armatei israeliene, dar şi ale politicii Hamas? Nu poate fi vorba despre solidaritate naţională între turci şi arabi. Nu este vorba nici despre unitatea de religie. Chiar sub conducerea unui partid islamic societatea turcă rămâne seculară. Pe de altă parte, islamul este divizat în comunităţi de credinţă care se contestă, concurează şi întrepătrund de o manieră care face unitatea în cuget şi acţiune aproape imposibilă. În fapt nu există o lume islamică omogenă şi coerentă.
În revărsarea de furie populară provocată de un eveniment marginal şi aproape frivol trebuie văzută frustrarea turcilor faţă de modul ipocrit şi ofensator în care un Occident european ignorant şi ostil, tratează candidatura lor la calitatea de membru al UE, precum şi faţă de felul iresponsabil şi arogant în care un Occident transatlantic agresiv şi imoral tulbură echilibrul de forţe în Asia Centrală în dispreţul neliniştilor lor create de perspectiva autodeterminării kurde. Acelaşi Occident care este perceput la grămadă ca responsabil pentru susţinerea celor ce i-au condamnat la suferinţă pe palestinieni.
Premierul Erdogan s-a aruncat pe acest val popular nu numai pentru că împărtăşeşte sentimente similare de umilinşă şi abandonare ci şi pentru că elita politică turcă, confruntată cu un Occident care pare a nu o înţelege, crede a descoperi un destin alternativ în rolul de lider regional în spaţiul asiatic. La rândul său, în concurenţă cu Occidentul, Rusia nu mai este în Orient un adversar al Turciei, ci partener, dacă nu chiar aliat strategic.
Pe de altă parte, campania israeliană în Gaza, odată cu atingerea scopurilor militare, a mai făcut o victimă colaterală politică: autoritatea palestiniană condusă de premierul Abas. Imposibilitatea acesteia de a-i apăra pe palestinieni i-a legitimat Hamasului, chiar şi înfrânt militar, calitatea de unic reprezentant al cauzei palestiniene. Se anunţă astfel o nouă dinamică în Orientul Apropiat, promiţând noi arene de afirmare pentru o Turcie activă şi prietenoasă în Caucaz, la Marea Caspică şi în Golful Persic.
Pe fondul crizei generale a securităţii energetice, prin atari mişcări geopolitice Ankara capătă un rol tot mai proeminent. El nu trebuie ignorat nici de UE şi SUA, dar nici de România. Pentru aceasta, îndepărtarea de Turcia produsă pe fondul subordonării servile faţă de agenda americană şi al alimentării artificiale a tensiunilor cu Rusia, constituie o eroare majoră. Ea va trebui reparată prin demersuri bilaterale, dar mai ales în cadrul şi prin intermediul UE.
În atare direcţie Germania pare a fi din nou partenerul natural. Totul este ca şi Berlinul să o dorească.
Citește pe Antena3.ro