x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Merci, Madame

0
Autor: Miruna Munteanu 29 Iul 2009 - 00:00
A plecat dintre noi o mare doamnă: Sanda Negropontes Tă­tărăscu. A fost fiică de premier şi soţie de latifundiar interbelic, apoi deţinut politic şi supravieţuitoare a holocaustului roşu. În 1990 a devenit membru fondator al PNL şi chiar senator liberal în prima legislatură postcomunistă. Pentru mine a fost şi a rămas "Madame", prima mea profesoară şi cea căreia îi datorez cel mai mult. Un etalon de nobleţe şi un reper stabil atunci când sistemele de valori se năruie.

Îi spuneam "Madame", într-o epocă în care corectitudinea politică ar fi vrut ca adresarea să fie "camarade professeure". Nu eram încă la şcoală când i-am devenit elevă. Timp de 10 ani am mers de trei ori pe săptămână la cursurile de franceză ale doamnei Negropontes. Din tot ce am învăţat de la dânsa, franceza este cea mai puţin importantă.

Poate că între timp am mai uitat subjonctivul, dar am să-mi amintesc întotdeauna colindele de Crăciun sau serbările de Paşte, când fiecare copil primea câte un cadou frumos ambalat, ales cu grijă special pentru el. Îmi amintesc eleganţa, tactul şi răbdarea cu care ştia să ne corecteze când greşeam, fără să aibă vreodată aerul că ne ceartă. N-am văzut-o vreodată supărată, n-am auzit-o ridicând tonul. Mereu blândă, mereu zâmbitoare, mereu fascinându-ne cu poveşti nemaiauzite: despre cărţi, despre muzee, despre castele sau baluri. Despre Londra şi Paris, dar şi despre România interbelică... Nu, Madame nu făcea politică, dar nici nu se ferea să-şi evoce trecutul. Cu o detaşare şi cu un umor care continuă să mă uluiască şi azi.

Eram deja adolescentă când ne-a povestit cum a fost eva­cuată din casă în miez de noapte, cu doi copii mici în braţe şi doar cu un geamantan de haine. Noii locatari, familii întregi venite de la ţară, s-au grăbit să acopere cu lut bătătorit parchetul cu intarsii al vilei Tătărăscu, "ca să le crească odras­le­le pe pământ sănătos". Au urmat arestările, procesele, moar­tea multor apropiaţi. Trei ani de puşcărie pe­trecuţi în difer­i­te lagăre pentru femei. Apoi, după eliberare, prima slujbă: la deratizare. Slujbă pe care, cu toate riscurile, a abandonat-o după ce un şobolan i s-a în­curcat în coc şi a fost nevoită să se tundă. Nenorocirile nu s-au oprit. Singurul ei frate a murit, nebun, la Paris. Fiul cel mic i-a fost răpus de cancer la doar 25 de ani. L-a privit, neputincioasă, cum se stinge.

Şi astăzi mă întreb cum e posibil să nu-ţi pierzi minţile du­pă asemenea încercări. De unde atâta forţă în femeia aceea delicată, care a traversat infernul? Păstrându-şi nu doar raţiunea, ci şi inima deschisă. Prin ce miracol mai putea încă să iubească oamenii şi viaţa, fără urmă de ranchiună? Cum reuşea să-şi păstreze mereu disponibilitatea pentru ceilalţi? Sau să descopere frumosul din jurul ei, în cea mai cenuşie dintre lumi? Cunoscând-o, am învăţat că "doamnă" nu înseamnă doar o femeie îmbrăcată elegant. Nici cultura şi manierele alese nu sunt suficiente. Mai trebuie ceva: o gene­rozitate a spiritului, o lumină interioară inalterabilă. Noi, cei care am avut privilegiul să o întâlnim, ştim că această lu­mi­nă ne va însoţi mereu. Şi e cel mai frumos dintre daruri.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   tatarascu negropontes

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de