Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A plecat dintre noi o mare doamnă: Sanda Negropontes Tătărăscu. A fost fiică de premier şi soţie de latifundiar interbelic, apoi deţinut politic şi supravieţuitoare a holocaustului roşu. În 1990 a devenit membru fondator al PNL şi chiar senator liberal în prima legislatură postcomunistă. Pentru mine a fost şi a rămas "Madame", prima mea profesoară şi cea căreia îi datorez cel mai mult. Un etalon de nobleţe şi un reper stabil atunci când sistemele de valori se năruie.
Îi spuneam "Madame", într-o epocă în care corectitudinea politică ar fi vrut ca adresarea să fie "camarade professeure". Nu eram încă la şcoală când i-am devenit elevă. Timp de 10 ani am mers de trei ori pe săptămână la cursurile de franceză ale doamnei Negropontes. Din tot ce am învăţat de la dânsa, franceza este cea mai puţin importantă.
Poate că între timp am mai uitat subjonctivul, dar am să-mi amintesc întotdeauna colindele de Crăciun sau serbările de Paşte, când fiecare copil primea câte un cadou frumos ambalat, ales cu grijă special pentru el. Îmi amintesc eleganţa, tactul şi răbdarea cu care ştia să ne corecteze când greşeam, fără să aibă vreodată aerul că ne ceartă. N-am văzut-o vreodată supărată, n-am auzit-o ridicând tonul. Mereu blândă, mereu zâmbitoare, mereu fascinându-ne cu poveşti nemaiauzite: despre cărţi, despre muzee, despre castele sau baluri. Despre Londra şi Paris, dar şi despre România interbelică... Nu, Madame nu făcea politică, dar nici nu se ferea să-şi evoce trecutul. Cu o detaşare şi cu un umor care continuă să mă uluiască şi azi.
Eram deja adolescentă când ne-a povestit cum a fost evacuată din casă în miez de noapte, cu doi copii mici în braţe şi doar cu un geamantan de haine. Noii locatari, familii întregi venite de la ţară, s-au grăbit să acopere cu lut bătătorit parchetul cu intarsii al vilei Tătărăscu, "ca să le crească odraslele pe pământ sănătos". Au urmat arestările, procesele, moartea multor apropiaţi. Trei ani de puşcărie petrecuţi în diferite lagăre pentru femei. Apoi, după eliberare, prima slujbă: la deratizare. Slujbă pe care, cu toate riscurile, a abandonat-o după ce un şobolan i s-a încurcat în coc şi a fost nevoită să se tundă. Nenorocirile nu s-au oprit. Singurul ei frate a murit, nebun, la Paris. Fiul cel mic i-a fost răpus de cancer la doar 25 de ani. L-a privit, neputincioasă, cum se stinge.
Şi astăzi mă întreb cum e posibil să nu-ţi pierzi minţile după asemenea încercări. De unde atâta forţă în femeia aceea delicată, care a traversat infernul? Păstrându-şi nu doar raţiunea, ci şi inima deschisă. Prin ce miracol mai putea încă să iubească oamenii şi viaţa, fără urmă de ranchiună? Cum reuşea să-şi păstreze mereu disponibilitatea pentru ceilalţi? Sau să descopere frumosul din jurul ei, în cea mai cenuşie dintre lumi? Cunoscând-o, am învăţat că "doamnă" nu înseamnă doar o femeie îmbrăcată elegant. Nici cultura şi manierele alese nu sunt suficiente. Mai trebuie ceva: o generozitate a spiritului, o lumină interioară inalterabilă. Noi, cei care am avut privilegiul să o întâlnim, ştim că această lumină ne va însoţi mereu. Şi e cel mai frumos dintre daruri.
