Mereu la a doua încercare

Indiferent că suntem sau nu per­fec­ţionişti, indiferent că ne e sau nu uşor să trecem peste eşecurile momentane ale vieţii, indiferent că ne lăsăm sau nu doborâţi de lacrimi şi de dezamăgiri, cu toţii vrem a doua şan­să. A doua şansă în iubire, a doua şansă în afaceri, a doua şansă la locul de muncă, a doua şansă la şcoală, a doua şansă pentru nota la purtare, a doua şansă în discuţiile cu prietenii şi cu familia, a doua şansă între fraţi, a doua şansă pentru un zâmbet. Că suntem mici sau mari, că ne e bine sau ne simţim prăbuşiţi de vremuri, că suntem singuri sau mai mulţi, că suntem egoişti sau generoşi, nici nu contează, în faţa acestui fenomen universal, care ne leagă şi ne întregeşte: dreptul la a doua încercare.

De fapt, nici nu ne dăm seama cât de firesc vine acest drept în viaţa fiecăruia, nici nu realizăm care e exact momentul în care ne trece prin cap, la ceas de seară, când întunericul ne împovărează şi ne oferă, totuşi, libertatea de a fi noi înşine, că e timpul să ni se ofere încă o dată posibi­litatea de a face lucrurile bine, de a trece din nou prin probele ciudate şi încurcate ale vieţii de om mare, ca să iasă aşa cum trebuie, măcar o dată, măcar pentru o ultimă dată, ceva din toate planurile măreţe cu care ne motivăm existenţa. A doua încercare e felul nostru de a trece peste eşecuri, e metoda cea mai sigură şi cea mai răspândită de a depăşi momente cri­tice, pentru a începe iarăşi construirea unui drum solid către viitor. Vrem încă o şansă, pentru că ne minţim şi îi minţim pe cei din jur că am învăţat din greşelile noastre şi chiar şi din greşelile altora, pentru că ne amăgim că nu va mai fi nevoie de încă o amânare a responsabilităţii, că până vine şi al doilea termen vom fi pregătiţi să facem faţă – aşa cum ar fi trebuit să se întâmple de la început, dacă nu n-ar fi fost să fim atât de ghinionişti – impedimentelor de moment şi, până la urmă, chiar şi problemelor fundamentale care ne pot pune în pericol reuşita. Da, doar de o şansă mai avem nevoie ca să arătăm că suntem în stare să ducem lucrurile la bun sfârşit, ca să dove­dim că nu ne-au fost încredinţate degeaba atâtea nuanţe ale realităţii.

În Bucureşti a venit a doua mare nin­soare a iernii. E atât de simplu to­tul când ninge. Distanţele parcă nu mai au aceeaşi valoare, suntem cu to­ţii prizonierii aceluiaşi neant fri­gu­ros, împărţim acelaşi decor su­blim de alb nepătat, parcă, acum, vo­cile care se pierd se opresc undeva, pentru totdeauna şi aşteaptă momentul potrivit ca să ajungă la cine trebuie. Parcă pe o ninsoare atât de puternică nici nu mai contează dacă e duminică sau luni, nici nu mai e cazul să luăm în seamă convenţia calendarelor, toate ne sunt la fel de interzise, doar că unele semne de restricţie sunt acoperite de zăpadă. E frig, unii se plâng că a venit iarăşi iarna, cu toţii ne facem griji pentru cheltuieli, aşa e, iarna cere eforturi, e periculos mersul pe stradă, se poate aluneca, nu trebuie să ieşim cu capul descoperit, haina groasă pe care o împinsesem deja cât mai la capătul cuierului trebuie să-şi reia atribuţiile. Nu trebuie să fim trişti că n-a trecut anotimpul îngheţului. Şi iarna e la a doua încercare, probabil aşteaptă, măcar de această dată, semne că i-a ieşit bine reprezentaţia, că ne-a plăcut şi nouă delirul de alb, că apreciem că s-a mutat, pentru o după-amiază, tot orizontul în oraşul nostru, chiar dacă părem veşnic nemulţumiţi şi nefericiţi.

Nu, nu e nedrept să vrem a doua şansă. Cei care ne iubesc şi ne apără vor înţelege că nesiguranţa cu care facem mereu pasul acela, pe care-l considerăm primul, e doar o consecinţă explicabilă, e doar un efect previzibil, după tot ce ni s-a adunat în suflet. Să nu ne ferim niciodată de iertare şi de aşa-zisele noi începuturi, care nu sunt decât pretexte pentru a încerca încă o dată aceeaşi uşă, aceeaşi iubire, acelaşi plan. Să nu ne fie ruşine să cerem să ni se acorde dreptul de a ne întoarce în punctul de unde a început eşecul, în cel mai rău caz putem constata fie că e prea târ­ziu, fie că nu mai avem pentru cine lupta. E important să acceptăm că vrem încă o şansă, că am greşit, chiar dacă ne place să ne lăudăm cu siguranţa cu care suntem capabili de fapte măreţe, chiar dacă vrem să părem oameni mari, lipsiţi de orice timiditate. Până la urmă, şi în această pri­vinţă semănăm, noi, toţi aceia care ştiu să plângă, dar şi să-şi şteargă lacrimile. Mereu sfârşitul ne prinde nepregătiţi. Şi mereu ne aflăm la a doua încercare.