x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Motanul negru, între superstiţie şi mângâiere

0
Autor: Florin Condurateanu 16 Dec 2015 - 07:51
Motanul negru, între superstiţie şi mângâiere


Firea boemă a actorilor deschide mai lesne fereastra spre superstiţii. Recunoştea chiar formidabilul actor Ştefan Iordache că este superstiţios. Mi se destăinuia în emisiunea mea mai veche de la Antena 1 că, ducându-se la spectacolele de la teatru, se ferea să-i iasă în cale o pisică neagră, un popă sau cineva cu o găleată goală. Şi mergea pe acelaşi trotuar pe unde a păşit spre premiera piesei de succes. Nostimada este că, povestindu-mi în direct frica de a nu-i tăia calea o pisică neagră, Iordache ţinea în poală chiar un motan negru, preferatul lui dintre numeroasele pisici din casa lui ţărănească, acest motan fiind şi slăbiciunea tatălui îndrăgitului artist. „Şi nu sunt singurele super¬stiţii, adesea nu mai ştiu nici eu cine este de fapt Ştefan Iordache, o seară e Richard, a doua seară un barman beţiv, apoi un actor la apusul carierei. Ca să mă scutur de personajul jucat, rămân ulti¬mul în teatru şi, după căderea cortinei, în semiîntunericul sălii, cu doar un bec chior, rostesc din nou pe scenă o replică din piesă, simt că mă «dezbrac» de pielea personajului. Apoi merg spre casă prin Bucureştiul pustiu, auzindu-mi paşii pe trotuar. Acasă, la lumina veiozei, învăţ noul rol din piesa cu care am repetiţie a doua zi dimineaţă”. Tulburător este orice dialog cu Ştefan Iordache. Când îşi făcea cumpărăturile în Piaţa Amzei, vedea în faţa unui magazin cu mezeluri un bărbat distins, albit, stând cu o pălărie la picioare şi cu privirile pierdute undeva în depărtare. Hainele lui erau cura¬te, dar tocite de lungă purtare. În pălăria lui de lângă picioare se adunaseră câteva monede, dar se afla şi un bilet cu scris tremu¬rat, „sunt un actor care nu poate trăi din pensia prea mică”. A oftat Iordache: „Vreau să mor înainte de a fi obligat să-mi aşez pălăria la vârful pantofilor într-o piaţă”.
 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de