„Nastasie, e liniște-n Ardeal?”

Neurochirurgii operau și lăcrimau, a treia oară scoteau din creierul lui Mihăilă Cofariu așchiile de os ale craniului. Niște bestii dezlănţuite îi izbiseră capul ţăranului căzut la pământ cu ţepușele lozincilor antiromânești. După o săptămână, oierul român s-a trezit din comă, a zărit prin ceaţă figura soţiei care-l veghease și a murmurat: „Nastasie, e liniște-n Ardeal?”. Mihăilă dădea apă la văcuţă când au bătut clopotele în Ibănești, a plecat cu alţi săteni la Târgu Mureș, fiindcă se dusese vorba că unii acţionează în stradă pentru ruperea Ardealului de Ţară. Abia se dăduse jos din autobuz și a fost lovit în cap cu o cărămidă, din acea clipă nu mai știe nimic, cum a fost izbit și călcat în picioare de niște bărbaţi din coloana de maghiari care i-au zdrobit capul. Condamnat, bruta principală care a vrut să-l omoare pe ţăranul Cofariu n-a făcut o zi de închisoare și și-a pierdut urma la Budapesta. Aruncând în confruntare manifestanţii maghiari și români, niște minţi scelerate au pus la cale despărţirea Ardealului de Ţară. Niște patrioţi înţelepţi au dejucat acest plan diabolic. Când se inoculase în străinătate știrea că un etnic maghiar a fost maltratat de români, nu era loc de televiziunile europene pe sălile spitalului unde agoniza ţăranul român Cofariu. Când adevărul a arătat că cel călcat în picioare era român, la spital au venit doar un pensionar, cu un pepene rece, și un muncitor din Pantelimon, de mână cu fetiţele lui, aducându-i lui Cofariu o supă caldă.