Naţional Arena, simbol trufaş într-o epocă de paragină

Naţional Arena, în sfârşit un mare sta­dion de fotbal al României, va fi inau­gurat anul acesta în august. Rea­li­zarea este de-a dreptul trufaşă în ra­port cu epoca de paragină pe care o concurează. Iar încăpăţânarea cu care Mircea Sandu s-a luptat, ani buni, pentru materializarea proiectului nu poate fi decât admirabilă. Fiind­că, făcând recurs la memorie, tre­buie să ne amintim că, la începuturi, intenţia lui Mircea Sandu de a es­ca­lada în demersul său everesturi ale iner­ţiei şi scepticismului, ale indo­len­ţei şi nepăsării părea mai de grabă apucătură de pacient, părea simptom de ospiciu. Iar acum, când cor­voa­da dementă prinde contur de aşe­zare temeinică, aşa cum am mai scris, nu avem voie să uităm de nebunul de la FRF.

Şi ar cam trebui să re­cu­noaş­tem că pacientul era, de fapt, să­nă­tos. Cu adevărat defecţi erau cei care au încercat, pe parcurs, să-i tra­te­ze cu sictir pornirea. Inaugurarea din august mai bi­fea­ză o împlinire de proiect. Re­pre­zen­tativa României va întâlni în spec­ta­colul de gală de pe Naţional Arena una dintre echipele de fală ale fotba­lu­lui mondial, echipa Argentinei. O ase­menea invitaţie, justificat orgoli­oa­să, ne cam arde la teşcherea. Va co­s­ta cam un milion şi jumătate de euro. Dar cheltuiala merită cu vârf şi îndesat. Suma pare chiar foarte bine negociată dacă ne gândim la vi­zi­b­ilitatea pe care o va asigura Ro­mâ­niei respectivul eveniment. Ionuţ Lu­pescu s-a asigurat, prin contract, că nu va lipsi din meci laureatul de aur care este Messi. Nu vor lipsi Tevez şi Diego Milito, nu vor lipsi Mascherano şi Higuain.

Or, o reclamă pa­voa­za­tă cu astfel de nume atârnă cu mult mai greu decât atât de scumpele şi atât de scremutele isprăvi publicitare ale blondelor şi blonzilor guverna­men­tali. Evenimentul plănuit pentru inau­gu­rarea Naţional Arena are, într-ade­văr, o bună chemare. În plan secund apar însă umbre ale unor păreri de rău şi chiar ale unor temeri. Regret că la întâlnirea cu argentinienii de la Bu­cureşti nu mai putem alinia for­ma­ţia de la turneul final din America. Acolo unde, în 94, România şi Ar­g­en­tina au făcut cel mai bun meci al res­pectivului Campionat Mondial. I-aş fi vrut pe teren, pentru doar o fe­lie de savoare, pe Hagi şi Maradona. Dar cei doi şi-au trecut în rezervă fa­bu­loasele calităţi de jucători, şi de acest fapt se leagă părerile noastre de rău. Temerile, pe de altă parte, ca­pă­tă însă materialitate dincolo de ori­ce părere. Şi ele se leagă de aproape ine­vitabila aglomerare a impostorilor în fotografia promoţională a evenimentului din august. Mi-e teamă de atâr­nătura electorală care va îm­po­vă­ra oficiala de pe Naţional Arena. Mi-e teamă că, în nimicnicia lor, frânarii po­litici, ciorditori profesionişti ai me­ri­telor necuvenite, se vor îmbulzi în prim-planul acţiunii, luând faţa celor care au trudit onest la împlinirea unui proiect de anvergură naţională.

Într-o astfel de situaţie ne putem salva doar dacă vom distinge corect între im­postură şi merit autentic.