Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Cu prostul care n-are şcoală
Te lupţi puţin şi-ai câştigat.
Dar duci o luptă colosală
Cu prostul care are şcoală!”
Pentru că, odată ce prostia capătă formă socială, ea nu mai poate fi corectată prin argument. Devine rezistentă. Nu pentru că ar fi mai sofisticată, ci pentru că este validată.
Am adus vorba cândva despre votul cenzitar, ca să explic un lucru simplu: dacă i se dă oricărui prost dreptul democratic să voteze, n-ar trebui să ne mai mire că suntem conduși de oameni obișnuiți. Cu alte cuvinte, dacă oricine poate decide, rezultatul nu ar trebui să surprindă. Nu este o problemă de intenție. Este una de selecție.
Umberto Eco observa că tehnologia nu a creat imbecilitatea, ci i-a dat o voce. Diferența este că această voce nu mai poate fi izolată. Ea circulă, se confirmă și, în cele din urmă, se organizează.
Gaetano Mosca arăta că orice societate este condusă de o minoritate. Întrebarea nu este dacă există elite, ci cum sunt selectate.
Vilfredo Pareto completa: elitele nu dispar, dar se pot degrada. Iar degradarea nu vine din lipsa rotației, ci din slăbirea criteriilor.
Aici intervine observația lui Carlo M. Cipolla: oamenii inteligenți subestimează constant potențialul distructiv al proștilor.
Gustave Le Bon explică și mecanismul: în mulțime, individul nu mai judecă, ci aderă. Nu mai distinge între adevăr și eroare, pentru că presiunea colectivă înlocuiește criteriul individual.
Nu pentru că prostia ar deveni mai mare, ci pentru că devine comună.
Alexis de Tocqueville intuia că democrația tinde să niveleze diferențele nu în sus, ci în jos, acolo unde consensul este mai ușor de obținut.
Iar José Ortega y Gasset observa că problema nu este existența maselor, ci faptul că acestea nu mai acceptă niciun criteriu superior.
Din acest moment, prostia nu mai este un defect. Devine un standard.
Thomas Sowell arăta că oamenii judecă politicile după intenții, nu după rezultate. Iar atunci când intențiile sunt suficiente, competența devine opțională.
De aici începe inversarea.
Nu mai urcă cei care știu, ci cei care conving. Nu mai rezistă cei competenți, ci cei validați. Nu mai contează adevărul, ci acceptarea lui.
Niccolò Machiavelli ar fi spus că rezultatele sunt singurul criteriu real. Iar atunci când acestea sunt constant slabe, problema nu mai poate fi accidentală.
Nassim Nicholas Taleb ar observa că nu mai avem de-a face cu excepții, ci cu o regularitate: erorile nu sunt eliminate, ci absorbite.
Iar când sunt absorbite, devin regulă.
Seneca ar fi formulat poate cel mai simplu: nu numărul celor greșiți este problema, ci momentul în care devin măsură.
De aceea, observația atribuită lui Ion Țiriac — preferința pentru un hoț în locul unui prost — nu este o provocare, ci un diagnostic. Hoțul are, cel puțin, o limită. Prostul, nu.
Pribeagu nu descria o situație. Descria o constantă.
Iar atunci când o constantă devine criteriu, rezultatele nu mai sunt surprinzătoare. Sunt doar consecvente.
Citește pe Antena3.ro
