Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Această lume nu e nouă. William Makepeace Thackeray o descria deja în Cartea snobilor, cu o naturalețe care astăzi ar putea fi confundată cu un manual de onboarding social. Între timp însă, snobul nu mai este un personaj recognoscibil, ci o funcție difuză, distribuită, aproape anonimă.
La el, snobul aspira la aristocrație; astăzi aspiră la vizibilitate. Dacă atunci imita statutul, acum imită atenția. Iar dacă odinioară se definea prin ceea ce admira, astăzi se definește prin ceea ce distribuie.
Thorstein Veblen ar fi numit asta consum ostentativ, dar termenul e deja depășit. Nu mai asistăm la afișarea bogăției, ci la afișarea familiarității cu ideile - o formă subtilă de exhibiționism intelectual, în care lectura este înlocuită de citare, iar citarea - de aluzie.
Mai aproape de mecanism, Erving Goffman ar spune că nu facem decât să jucăm roluri - numai că scena nu mai are margini. Nu mai există culise. Totul este expunere continuă.
Acumularea a făcut loc sincronizării. Cultura nu mai este un depozit, ci un flux - în care vizibilitatea circulă mai repede decât ideile.
Marshall McLuhan ar fi condensat logica: mediul a devenit mesajul, iar forma a început să țină loc de conținut.
Guy Debord ar fi descris mecanismul: spectacolul nu se mai privește, ci se produce. Iar în această economie a aparențelor, autenticitatea nu dispare - devine irelevantă.
În mod paradoxal, această lume continuă să invoce marii autori. Saul Bellow este citat pentru inteligență. Între invocare și înțelegere s-a creat însă o distanță atât de mare, încât citatul a devenit un substitut suficient.
T. S. Eliot observa cândva că tradiția nu se moștenește, ci se dobândește. Astăzi, nu se mai dobândește - se etichetează. Nu mai presupune efort, ci selecție. Nu mai este trăită, ci afișată.
Această lume nu mai falsifică realitatea, ci o suprapune cu o versiune mai ușor de acceptat, până când diferența devine irelevantă.
Snobul nu mai este o anomalie, ci un standard. Nu mai este ridiculizat, pentru că nu mai poate fi izolat. Este peste tot și, tocmai de aceea, invizibil.
Snobul contemporan nu este nici ignorant, nici impostor în sensul clasic. Este un specialist al suprafețelor: omul care știe întotdeauna unde să apuce lucrurile astfel încât să nu se murdărească de conținut. Nu evită realitatea - o editează până când rămâne doar forma ei acceptabilă.
Snobismul nu mai este o atitudine, ci un mecanism: un club imaginar în care criteriile de admitere se schimbă constant, dar excluderea rămâne stabilă. Nu valoarea contează, ci accesul la ea - sau, mai exact, iluzia accesului.
George Orwell vedea în snobism obiceiul de a identifica gustul cu statutul social; Bertrand Russell - admirația pentru ceea ce este admirat de un grup considerat superior; iar Virginia Woolf observa că snobul nu poate iubi un lucru fără să știe cine îl mai apreciază.
Limbajul nu mai manipulează, ci filtrează. Nu mai ascunde realitatea, ci o decupează. Până și Salman Rushdie ar fi nevoit să constate că ficțiunea nu mai are unde să se refugieze - nu pentru că realitatea ar fi devenit mai dură, ci pentru că a devenit mai bine editată.
Snobismul nu mai înseamnă a pretinde că ești altceva, ci a te poziționa acolo unde trebuie, astfel încât să pari în acord cu lucrurile - chiar și atunci când nu le înțelegi. Este arta de a fi de partea corectă a oricărei situații, fără a o trăi.
Franz Kafka ar fi recunoscut mecanismul, dar nu l-ar mai fi putut exagera. Jaroslav Hašek l-ar fi ironizat, dar n-ar mai fi găsit exagerarea necesară.
Nassim Nicholas Taleb ar observa, probabil, că nu mai avem de-a face cu excepții. Până și „Lebedele Negre” par să-și fi pierdut caracterul excepțional, într-o lume în care improbabilul a devenit normă, iar aparența - infrastructură.
Nu snobul este problema, ci faptul că, atunci când totul devine semnal, dispare direcția.
Acolo unde dispare direcția, rămâne consensul - o formă liniștitoare de confuzie în care toată lumea pare să știe ceva, fără ca nimeni să fie obligat să înțeleagă.
Poate că nu întâmplător lucrurile au fost surprinse astfel:
„Sunt oameni care nu gândesc, dar au opinii;
Și alții care nu citesc, dar au biblioteci”.
- Ion Pribeagu
Distincția nu mai este între cei care știu și cei care nu știu, ci între cei care par și cei care nu mai au nevoie să pară.
Citește pe Antena3.ro
