Nici unul

În 1990, la scurtă vreme după căderea lui Ceauşescu - spune vârstnicul gazetar Va­si­lescu -, redacţia unde lucram a angajat un adevărat comando de tineri. Aceştia n-au făcut un secret din faptul că voiau să ne alunge pe noi, cei care-i băgaserăm în pâine, şi chiar s-au pus pe treabă.

Nu m-a interesat cine sunt şi cu ce ar­gumente profesionale veneau în ga­ze­tă­rie. Pe atunci socoteam greşit că tinereţea în sine garantează caracterul. Curând am aflat că acel comando era unul de amici, că dumnealor aveau un trecut, într-un gen de clandestinitate literară, şi că ne dis­preţuiau în masă pe noi, îmbătrâniţii în meserie. Din dispreţ n-a ieşit şi n-o să iasă niciodată nimic. N-a trecut mult timp, ca să descopăr ceea ce ar fi trebuit să bănuiesc şi anume că disidenţa nu e şi garanţia unui talent. Că frustrarea e şi ea un soi de disidenţă. Îi unea pe nou-veniţi refuzul sistematic al editurilor şi al revistelor li­terare. Nu toţi cei respinşi de edituri şi de publicaţiile periodice erau nişte genii care nu încăpeau în comunism. Erau refuzaţi - cum se întâmplă în toată lu­mea, indiferent de regimul politic - pentru că n-aveau har, nu ştiau gramatică şi n-aveau suport cultural. Şeful grupului era un alcoolic cu o privire bovină, leneşă şi nici ceilalţi nu se omorau cu munca. Am preferat să plec eu din redacţie şi să-i las să-şi facă mendrele până când viaţa îi va fi trimis la locul care le era scris, la ghetoul rataţilor. Nici unul, dar absolut nici unul nu s-a afirmat nici în presă, nici în literatură, în nici o îndeletnicire artistică. Era valul de gunoi uman scos deasupra de viitura din decembrie '89.

Aşa se întâmplă în toate epocile de buluceală istorică, mi-a spus un confrate care prinsese şi nebunia de după război, fac gălăgie mare cei convinşi că ţara s-a dat peste cap pentru ei şi o vreme reuşesc să fie luaţi în seamă, pentru că lumea veche se simte vinovată de trecut şi manifestă un exces de generozitate. Numai că frustraţii nu-s lumea nouă.

Tot atunci ieşeau în faţă în toate treburile sociale indivizi cu un verb foarte hotărât, care făcea impresie. Păreau determinaţi pentru o condiţie de fruntaşi şi de deschizători de drumuri democra­tice în tot restul vieţii, dar cum se iveau aşa şi dispăreau. Problema nu era la ei, ci la noi, la românii care aveam nevoie de modele şi îi vedeam cu aureolă de apostoli ai schimbării pe nişte veleitari.

Îi uitasem atât pe neisprăviţii care inundaseră redacţia şi reuşiseră să strice tot ce, bâjbâind, e adevărat, încercam să construim câţiva din generaţiile de mijloc, cât şi pe campionii paginii întâi din anii 1990-1992. Nimerindu-mă însă într-un depozit de colecţii ale ziarelor de atunci, am răsfoit cu un nesaţ de care nu mă mai credeam în stare, vreme de câteva ceasuri, un teanc masiv de cotidiene gândind ce interes major ar prezenta pentru cititorii de azi biografiile scurte, de persoane publice, ale vedetelor momentului. Tot atât de adevărat însă e că am sfârşit cu cititul istovit, sleit complet de curiozitate. Ca şi cum în cititul acela se găsea şi antidotul: fuse şi se duse! A trecut viitura, apele s-au limpezit şi gunoiul s-a dus la fund până la alte ruperi de nori.