Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anul trecut, COVID-19 a lovit planeta, lăsând în urmă un „nesfârșit val de necaz” și aruncând economia globală în „cea mai gravă recesiune din ultima sută de ani”. Mulți s-au grăbit să asemene criza economică provocată de pandemie cu criza în care a fost târâtă lumea în 2008. Însă cele două crize diferă fundamental, atât din punct de vedere al cauzelor lor, cât și din perspectiva modului de răspuns adoptat de guvernele lumii.
În 2008, criza a fost endogenă sistemului financiar, fiind provocată de scăparea de sub control a creditelor neperformante și de colapsul unor spirale financiare. Criza economică pe care o traversăm în prezent este exogenă sistemului financiar: a venit din afara acestuia și a lovit economic mai ales în afara acestuia. Este consecința directă a măsurilor stricte adoptate de guvernele lumii pentru a stăvili răspândirea virusului: închiderea unor sectoare și activități economice, suspendarea unor importante canale de transport, înghețarea unor lanțuri de aprovizionare, măsuri restrictive de distanțare socială etc.
Recesiunea a pus într-o precară poziție financiară multe țări în curs de dezvoltare și multe piețe emergente. La capătul primului an pandemic, ministrul indonezian de finanțe Sri Mulyani Indrawati își exprima frustrarea că, dacă după criza financiară ce a urmat anului 2008, liderii G20 s-au reunit pentru a salva economia globală de la un colaps mai profund, astăzi ne confruntăm cu o lipsă de „guvernare globală” fără precedent. E drept că, cu Statele Unite și China prinse într-un conflict legat de comerț, de tehnologie 5G și de alte probleme geopolitice, „majoritatea sistemelor și proceselor multilaterale au fost amânate în numele suveranității naționale”. Și la fel de drept este că devine tot mai vizibilă adâncirea diferențelor dintre statele bogate și economiile emergente a căror îndatorare crește cu fiecare zi. Potrivit lui Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ceea ce a început ca o problemă de lichiditate s-a transformat curând într-o problemă de solvabilitate: multe țări pur și simplu nu au resurse pentru a rambursa datoriile restante.
Dar există câteva particularități ale crizei COVID-19, comparativ cu criza financiară globală din 2008, relevate de cel mai recent Raport de Stabilitate al Autorității de Supraveghere Financiară din România. O diferență semnificativă este soliditatea sistemului financiar la debutul crizei: la începutul anului 2020, sistemul financiar era robust, fiind capabil să facă față șocurilor, în timp ce în 2008 sistemul financiar era fragil, având probleme interne. În plus, noile reglementări care au urmat crizei din 2008 au întărit și mai mult sistemul financiar pentru a face față unor șocuri neașteptate. Unul dintre factorii care au amplificat criza din 2008 a fost reacția autorităților, care, inițial, nu au intervenit. Este datoria statului ca, în cazul unor șocuri de amploare, cu potențial sistemic, să intervină în sprijinul stabilității financiare și economice și pentru a împiedica falimentul unor instituții-cheie vulnerabile, protejându-și astfel contribuabilii. Nu același lucru se întâmplă în cazul unor crize limitate, generate de convulsii ale pieței, când autoritățile trebuie să lase tocmai forțele pieței să acționeze și să se reechilibreze, chiar și cu costul falimentării entităților ce au provocat criza. În 2008, autoritățile au ezitat să intervină de la început, înțelegând târziu că se află în fața unui șoc sistemic și nu în fața unei simple perturbări a unei piețe. Iar intervenția ulterioară s-a manifestat mai ales printr-o întărire a reglementării sectorului care a produs scânteia.
Această incertitudine nu a existat în 2020, unde sursa și amploarea șocului nu au lăsat loc de îndoială în privința necesității luării de măsuri pentru a susține sistemul financiar și economia reală. Reacția autorităților a fost promptă și fără precedent prin magnitudine. Toate statele lumii au aplicat politici de salvare a economiei, punând la dispoziție masive injecții de lichiditate și aplicând semnificative relaxări ale cadrului fiscal. Uniunea Europeană a construit un mecanism prin care va injecta sute de miliarde de euro în redresarea economiei statelor membre. Mai mult, reformele destinate să îmbunătățească calitatea de cheltuire a fondurilor publice au devenit tot mai importante pe fondul scăderii, pretutindeni, a capacității fiscale.
Ca rezultat, deși scăderea PIB a fost la fel de pronunțată ca în întreaga criză din 2008 (multe economii înregistrând contracții de 10% comparativ cu maximele precedente), perioada de scădere a fost mult mai scurtă, majoritatea economiilor înregistrând reveniri substanțiale după doar un trimestru. Totodată, piața muncii a fost mult mai puțin afectată decât în 2008, ratele șomajului rămânând, în multe cazuri, la valori apropiate de minimele ultimului deceniu.
După recesiunea din 2008, lumea a revenit la normal, cu un sistem financiar ceva mai controlat, cu un sistem de guvernare ceva mai atent la slăbiciunile piețelor și cu autorități dedicate stabilității financiare. Dar pandemia din 2020 a provocat o criză care naște, la rândul ei, schimbări radicale în funcționarea economiei globale, accelerarea digitalizării fiind doar una dintre acestea. „Normalul” la care va reveni lumea după pandemie nu va fi deloc „normalul” de dinaintea ei.
Citește pe Antena3.ro
Privind peste umăr la criza din 2008, putem spune că nimic nu a fost la fel. Privind și la modul de răspuns la criză și la ceea ce va urma după, putem spune - din nou - că nimic nu va fi la fel.
