O tacere stranie

Anul trecut se bucurau de ipostaza unor eroi. Ar fi fost de asteptat ca asa sa ramana in constiinta natiei. Cand Marie-Jeanne a fost difuzata in prima caseta, un mucalit profetea o spectaculoasa cariera publicitara a imaginii cu basmaua. Nu numai ca nu s-a intamplat asa, dar mai mult, Marie-Jeanne a iesit din prim-planul atentiei publice. In decembrie 2005, cand s-au intocmit tot felul de bilanturi ale anului, criza jurnalistilor a ocupat un loc minor, desi, la inceputul anului, intamplarea parea a fi evenimentul inceputului romanesc de mileniu

Recent s-a implinit un an de la ceea ce s-a numit criza ziaristilor romani rapiti in Irak. Timp de o luna si ceva, intreaga opinie publica a urmarit cu sufletul la gura o premiera in istoria moderna a Romaniei.
Tara mai avusese pana atunci atentate, lovituri de stat, rascoale, greve inabusite in sange, comploturi si alegeri falsificate.
N-avusese insa cetateni si, cu atat mai important, jurnalisti rapiti de teroristi, intr-o actiune denuntata ca fiind coordonata de un creier de pe meleagurile autohtone.
Timp de o luna si ceva au fost rasturnari spectaculoase de situatii, interventii fulminante ale presedintelui, zvonuri care de care mai ciudate, demonstratii (cu sau fara lumanari), talk-show-uri la tv si talk-show-uri in bodegi si in compartimente de tren.

Prin raportare la atmosfera de acum un an, cea din 2006 stupefiaza. Ziarele daca au catadicsit (cateva numai) sa-si aminteasca de criza din Irak. Textele dedicate implinirii unui an de la rapirea jurnalistilor nu depasesc searbadul materialelor de serviciu. Nici o incercare de a privi momentul din perspectiva evolutiilor ulterioare. O operatiune necesara, deoarece s-ar putea lumina astfel zone de umbra ale intamplarii. Nici o noua dezvaluire, cu exceptia, poate, a celor facute de Ovidiu Ohanesian despre atmosfera de la debriefing. Sunt, dupa opinia noastra, amanunte senzationale deconspirate de Ovidiu Ohanesian. Culmea! Aproape ca nici n-au fost luate in seama.
Cei trei jurnalisti traiesc, locuiesc in Romania. Sunt insa ca si emigrati in Australia. Sau chiar ca si disparuti.

Anul trecut se bucurau de ipostaza unor eroi. Ar fi fost de asteptat ca asa sa ramana in constiinta natiei. Cand Marie-Jeanne a fost difuzata in prima caseta, un mucalit profetea o spectaculoasa cariera publicitara a imaginii cu basmaua. Nu numai ca nu s-a intamplat asa, dar, mai mult, Marie-Jeanne a iesit din prim-planul atentiei publice.
In decembrie 2005, cand s-au intocmit tot felul de bilanturi ale anului, criza jurnalistilor a ocupat un loc minor, desi la inceputul anului intamplarea parea a fi evenimentul inceputului romanesc de mileniu.
Procesul lui Omar Hayssam abia daca-si gaseste locul in jurnalele de actualitati, la rubrica "Pe scurt", iar in ziare, la stirile exilate pe coloana. Cel infatisat drept teroristul numarul unu al patriei isi traieste cu dramatism boala de cancer.
Din motive lesne de inteles, justitia romana refuza sa-l puna in libertate.
E un ordin, probabil, de undeva, de sus, sa moara in puscarie, asa cum tot un ordin face ca Munaf sa nu poata fi gasit pe glob, desi, din cate se stie, Pamantul e supravegheat de o cohorta de sateliti.
Prin aceasta minimalizare a celor intamplate cu un an in urma, joaca presa intr-o piesa regizata undeva?
Nu credem.
Credem ca e ceva mult mai subtil. Si mult mai important.

Romanii nu mai vor sa li se reaminteasca de cele intamplate in aprilie-mai 2005.
In viata fiecaruia dintre noi exista momente de care nu vrem sa ne mai amintim.
Ca de exemplu cel al nuntii ca-n povesti cu cea de care te-ai despartit ulterior printr-un scandal public rasunator.
Momentul rapirii jurnalistilor pare a fi ceva asemanator pentru opinia noastra publica.
Nu vrea sa si-l aminteasca si, cu atat mai putin, sa i se reaminteasca.
Si totusi, ceea ce s-a numit criza rapirii jurnalistilor merita si trebuie sa revina in atentia presei.
Nu pentru a incerca sa i se dezlege enigmele - desi fapte petrecute ulterior ne-ar ajuta sa le dezlegam - , ci pentru a deslusi locul si rolul acestei crize in viata social-politica romaneasca de dupa decembrie 2004.

Indiferent de adevarul din culise, criza jurnalistilor si felul in care a fost rezolvata se constituie intr-un moment major pentru destinul politic al lui Traian Basescu, pentru imaginea publica a unor institutii pentru structura scenei noastre politice.
Judecand momentul din perspectiva celor intamplate pana azi, in relatia presedinte - premier, presedinte - presa, in interiorul PSD, in relatia servicii secrete - societate civila, vom descoperi, poate, nu fara uimire, ca multe dintre evolutiile din ultimul an isi au punctul de plecare in criza jurnalistilor.