Oameni lipsiţi de noroc

În mijlocul unei conversaţii despre artiştii lipsiţi de noroc, care nu-i obliga la nimic nici pe domnul A şi nici pe domnul B, acesta din urmă s-a ridicat din scaun şi, fără explicaţii, fără să se scuze, fără să scoată un cuvânt, a părăsit casa şi nu i-a mai răspuns lui A la telefon niciodată.

A fost confuz când A i-a cerut prin terţi o lămurire, a evitat să-l întâlnească, rărind ocaziile unde s-ar fi găsit faţă în faţă, şi a manifestat un gen de încrâncenare în despărţire care pe A l-a jignit.

Când doi prieteni se despart definitiv, orice explicaţie e mai bună decât nici una. A s-a chinuit un timp să ghicească pricina care l-a supărat atât de rău pe amic, dar oricât s-ar fi culpabilizat toate cauzele posibile s-au dovedit curând lipsite de temei. B s-a ridicat din scaun, ca şi cum avea parte de un tratament inacceptabil, exact în clipa în care, vorbindu-i lui A despre câţiva artişti lipsiţi de şansă şi despre intenţia de a scrie o carte privind norocul în cariera de artist, A a zis: "Îţi pierzi vremea cu fleacuri. Nu merită".

A spus-o însă pe un ton ofensator, de parcă toată lumea ştia că e pierdere de vreme şi că nu merită. Toată lumea, cu excepţia inocentului de B. Acesta de fapt nu a reacţionat, fără replică şi fără loc de întoarcere la remarca lui A, ci la ton. În prietenie, încap multe reacţii stânjenitoare, nu şi dispreţul. Oamenii îşi pot aminti vorbă cu vorbă ce au zis într-o împrejurare conflictuală, nu şi felul în care au rostit acele vorbe. După ce B şi-a publicat cartea despre rolul norocului în artă, reconstituind biografiile unor artişti morţi în război, atinşi de tuberculoză şi de unele boli care în veacul lor nu aveau soluţie, ori suferind accidente de toate felurile, A a forţat din nou o explicaţie trimiţându-i lui B o scrisoare plină de laude şi de observaţii de natură să favorizeze revenirea lui B la sentimente mai bune.

Indiferent de lucrul care a putut să provoace ruptura, gândea A, încrâncenarea lui B era peste înţelegerea unui om normal. A lăsat să se înţeleagă asta şi în scrisoare, ceea ce iarăşi era o chestiune de abordare a situaţiei, de ton, am putea spune, nu de exprimare. Nu e corect să-i reproşezi nimănui că nu simte cât simţi tu, fiindcă trăirile nu pot fi măsurate.

A nu ştia însă că B i se socotea dator lui Dumnezeu să scrie acea  carte. Călătoria în Germania, pe care A ştia că B o făcuse cu o bursă de studii, fusese în realitate o călătorie de  trei luni în vecinătatea morţii. "Bursa de merit" era în fapt norocul că rămăsese în viaţă după o operaţie majoră pe creier. Lovit de un camion pe o trecere de pietoni, într-un târg bavarez, B a ieşit din comă, au zis medicii, printr-un miracol. L-a salvat, au mai zis ei, vârsta. Organismul tânăr a reacţionat bine. Altfel, ar fi fost şi el unul din acei nenumăraţi artişti morţi tineri, lipsiţi de noroc.

Cauza pentru care B a rupt o relaţie ce părea lungă şi fructuoasă cu A privea prin urmare acel gen de noroc despre care, ca şi despre sexul părinţilor, nu ai păreri şi în seama căruia nu încap comentarii nesocotite.

Ce simplu e şi ce greu de explicat.