Somonul urcă râul spre moarte. Primejdii la tot pasul, după fiecare bolovan spălat de ape. Nimic nu-i e prielnic pe acest din urmă drum. Nici măcar instinctul. Se zbate să ajungă în locul acela, unde îşi va depune icrele. Şi viaţa. Când scapă de fălcile hulpave ale ursului brun, desigur. Sfârşeşte sleit şi decolorat, o dezintegrare cum nu există la altă specie. Chiar, omul ar fi în stare de un astfel de sacrificiu suprem ? Adică să nască, ştiind că asta îi va aduce pierirea... Ce bine că Dumnezeu nu ne-a pus să decidem ! Câţi am alege să ne înmulţim, să ne împingem mai departe neamul precum somonul ? Probabil că am amâna sine die gestul, aşteptând cu laşitate să se întâmple ceva. Mai mult ca sigur, l-am lăsa către bătrâneţe, conştienţi fiind de stearpa sforţare. Ferice de noi, oamenii, că n-avem soarta tragicului peşte !
Pe fundul oceanului vieţuieşte peştele perlă. Este lunguieţ şi subţire ca un ţâr. Natura nu l-a înzestrat cu vreo armă teribilă în lupta pentru supravieţuire, nici pomeneală ! I-a dat în schimb o şiretenie pervers-scabroasă. Ori de câte ori se află în pericol, ciudata făptură îşi caută ascunzătoare în castravetele de mare. O dibuieşte lesne, îi adulmecă anusul, şi pe acolo intră în vizuina intestinală a inofensivei fiinţe. Violul acesta îl ajută pe peştele perlă să scape de dinţii ucigaşi ai prădătorilor oceanici. Culmea, acum îmi dau seama că şi printre oameni am văzut inşi cu apucături similare. Numai că aici, pe pământ, “castraveţii” sunt puzderia de ştabi, în curul cărora se ascund fel de fel de atârnători, de lichele... Nu i-aţi observat cum se furişează în dosul stăpânilor şi le intră pe maţul gros, doar-doar nu i-o sălta potera ? Dezgustătoare e şi lipsa lor de loialitate, fiindcă îşi schimbă mereu “castravetele”, îndeosebi în politică şi afaceri. La urma urmei, partidele ce sunt, dacă nu “castraveţi”-cazemată ? De parcă în lumea mea, în justiţie, ar fi altfel... Miros câteva zile a scârnă, însă duhoarea se curăţă în timp şi, oricum, ne-am obişnuit într-atât cu damful încât îi suportăm în preajmă. Deşi, adesea, am senzaţia că toţi duhnim a rahat, că nimeni nu este ferit de fetida putoare.
Puiul de tigru zace înfipt într-un buştean despicat. Aşchia i-a făcut ferfeniţă partea de dinapoi a trupului fragil. Mica făptură scheaună în savana indiferentă. Geme neputincios, implorând ajutor. În cele din urmă, lângă muribund se iveşte tigroaica. Îşi adulmecă progenitura şi apoi îi linge blăniţa zbârlită. Scena e cutremurătoare. Puiul se sforţează şi se desprinde din ţeapa ucigaşă, târându-şi pântecul spart. Scheaună continuu şi cerşeşte viaţă. Femela mamă realizează grozăvia clipei şi se îndepărtează şovăielnic. Se opreşte din loc în loc şi priveşte îndărăt. Mi se pare că ochii îi joacă în lacrimi. E la o răscruce de destin şi trebuie să decidă, să-şi învingă instinctul matern. Alegerea este dramatică, o simt cum se zvârcoleşte pe dinăuntru, tot întorcându-şi capul spre puiul părăsit. Din văzduh coboară vulturii, stârniţi de mirosul cărnii rănite. În curând îşi vor înfige clonţurile în trupul terciuit al nefericitului animal. Tigroaica dispare clătinându-se. Se aude doar scâncetul puiului, din ce în ce mai pierit, mai spăimos. Vulturii l-au încolţit...
E trecut de miezul nopţii în sala de judecată. Gardianul anunţă expirarea reţinerii pentru unul dintre inculpaţi, o femeie. Amărâta se ridică mecanic şi dă să iasă din boxă. Nu nimereşte din prima uşa ţarcului, se împleticeşte mai mai să se lovească de perete. În cele din urmă găseşte locul cu pricina şi păşeşte în libertatea atât de râvnită. Femeia tremură din toate încheieturile, clipeşte nervos şi-şi frânge degetele. Se aşază anevoie pe un scaun şi caută o sticlă cu apă. Are ochii roşii, ca şi obrajii, e un animal hăituit gata să se prăbuşească. Cândva, am văzut un documentar cu sălbăticiuni ţinute câteva zile în cuşcă, pentru a fi doftoricite. La sfârşitul convalescenţei li s-a dat drumul în junglă. Sărmanele animale au zbughit-o bezmetic pe unde apucau, speriate şi nesigure. Reacomodarea cu libertatea este şocantă, aproape traumatizantă. Indiferent că e vorba de oameni sau animale, reacţia e aşijderea.