x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Oameni şi animale

3
Autor: Marian Nazat 06 Noi 2013 - 08:12
Somonul urcă râul spre moarte. Primejdii la tot pasul, după fiecare bolovan  spălat de ape. Nimic nu-i e prielnic pe acest din urmă drum. Nici măcar instinctul. Se zbate  să ajungă în  locul acela, unde îşi va depune  icrele. Şi viaţa. Când scapă de fălcile hulpave ale ursului brun, desigur. Sfârşeşte  sleit şi decolorat, o dezintegrare cum  nu există  la altă specie. Chiar, omul ar fi în stare  de un astfel de sacrificiu suprem ? Adică să  nască, ştiind că asta îi va aduce pierirea... Ce bine că Dumnezeu   nu ne-a pus să decidem ! Câţi am alege să ne înmulţim, să ne împingem mai departe neamul precum somonul ? Probabil că am amâna sine die  gestul, aşteptând cu laşitate să se întâmple ceva. Mai mult ca sigur, l-am   lăsa  către bătrâneţe, conştienţi  fiind de stearpa sforţare. Ferice de noi, oamenii, că n-avem soarta tragicului peşte !

Pe fundul oceanului  vieţuieşte peştele perlă. Este lunguieţ şi subţire ca un ţâr. Natura nu l-a înzestrat cu vreo armă teribilă  în lupta  pentru supravieţuire, nici pomeneală ! I-a dat în schimb o şiretenie pervers-scabroasă. Ori de câte ori se află în pericol, ciudata făptură îşi caută ascunzătoare în  castravetele de mare. O dibuieşte  lesne, îi adulmecă anusul, şi pe acolo intră în vizuina intestinală  a inofensivei fiinţe. Violul acesta  îl  ajută pe peştele perlă să scape de dinţii ucigaşi  ai prădătorilor oceanici. Culmea, acum îmi dau seama că  şi printre  oameni am văzut inşi cu apucături  similare. Numai că aici, pe pământ, “castraveţii” sunt puzderia de ştabi, în curul cărora   se ascund  fel de fel de atârnători, de lichele... Nu i-aţi observat cum  se furişează în dosul stăpânilor  şi le intră  pe maţul gros, doar-doar  nu i-o sălta potera  ? Dezgustătoare  e şi lipsa lor de loialitate, fiindcă îşi  schimbă  mereu “castravetele”, îndeosebi în politică şi afaceri. La urma urmei, partidele ce sunt, dacă nu “castraveţi”-cazemată  ? De parcă în lumea mea, în justiţie, ar fi  altfel... Miros câteva  zile a scârnă, însă duhoarea se curăţă  în timp şi, oricum, ne-am obişnuit într-atât cu damful încât  îi suportăm în preajmă. Deşi, adesea, am senzaţia că toţi duhnim a rahat, că  nimeni nu este ferit de fetida putoare.

Puiul de tigru zace înfipt într-un buştean despicat. Aşchia i-a făcut ferfeniţă partea de dinapoi a trupului fragil. Mica făptură scheaună în savana indiferentă.  Geme neputincios, implorând ajutor. În cele din urmă, lângă muribund se iveşte tigroaica. Îşi adulmecă progenitura şi apoi  îi  linge blăniţa zbârlită. Scena e cutremurătoare. Puiul se sforţează şi se desprinde din ţeapa ucigaşă, târându-şi pântecul spart. Scheaună continuu şi cerşeşte viaţă. Femela mamă realizează grozăvia clipei şi se îndepărtează şovăielnic. Se opreşte din loc în loc  şi priveşte îndărăt. Mi se pare că ochii îi joacă  în lacrimi. E la o răscruce de destin  şi trebuie să  decidă, să-şi învingă instinctul matern. Alegerea este dramatică, o simt cum se zvârcoleşte pe dinăuntru, tot întorcându-şi capul spre  puiul părăsit. Din văzduh coboară vulturii, stârniţi de mirosul cărnii rănite. În curând îşi vor înfige clonţurile  în trupul terciuit al nefericitului animal. Tigroaica   dispare clătinându-se. Se aude doar scâncetul puiului, din ce în ce mai pierit, mai spăimos. Vulturii l-au încolţit...

E trecut de miezul nopţii în sala de judecată. Gardianul anunţă expirarea reţinerii pentru unul dintre inculpaţi, o femeie. Amărâta  se ridică mecanic şi dă să iasă din boxă. Nu nimereşte  din prima uşa ţarcului, se împleticeşte mai mai să se lovească  de perete. În cele din urmă găseşte locul cu pricina şi  păşeşte în  libertatea atât de râvnită. Femeia tremură  din toate încheieturile, clipeşte nervos şi-şi frânge  degetele. Se aşază anevoie pe un scaun şi caută o sticlă cu apă. Are ochii roşii, ca şi obrajii, e un animal  hăituit gata să se prăbuşească. Cândva, am văzut un documentar cu sălbăticiuni ţinute câteva zile  în cuşcă, pentru a fi doftoricite. La sfârşitul convalescenţei li s-a  dat drumul în junglă.  Sărmanele animale au zbughit-o  bezmetic pe unde apucau, speriate şi nesigure. Reacomodarea cu libertatea este şocantă, aproape  traumatizantă. Indiferent că e vorba de oameni sau animale,  reacţia  e aşijderea.
   
       

Serviciul de email marketing furnizat de