Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-au scris biblioteci întregi despre o civilizaţie foarte evoluată, care a trăit în Atlantida şi care ajunsese la un nivel de dezvoltare de neimaginat. Aproape toţi cercetătorii ”vieţii atlanţilor” au ajuns la o concluzie: atlanţii şi-au folosit greşit puterea minţii, iar asta i-a dus către autodistrugere. Noi, ca civilizaţie, ne apropiem acum de nivelul uluitor al atlanţilor. Să privim pentru o clipă la ceea ce este un mod obişnuit de a trăi: apa curge doar învârtind un robinet. Lumina ni se aprinde apăsând un buton. Căldura iese din calorifer. Vorbim cu oricine printr-un telefon fără fir, la orice capăt al lumii s-ar afla. Apăsăm un butonaş şi aflăm de pe Internet câte-n lună şi-n stele. Parcurgem în două ore distanţe pe care oamenii le parcurgeau în două luni acum o sută de ani. Camerele de luat vederi ne urmăresc mişcările peste tot! Mai nou, au apărut televizoare la care priveşti ţintă câteva secunde şi se deschid. Trăim ca-n romanele ştiinţifico-fantastice pe care le scriau unii pe la anii 1800 şi precum personajele din Superman. N-ar fi de mirare ca peste câţiva ani să zburăm şi noi cu nişte pelerine roşii pe oriunde ne taie capul!
Interesant este faptul că felul în care trăim nu ne uluieşte deloc. Extraordinarul a devenit obişnuit, miracolul a devenit rutină, iar mintea noastră, veşnic schimbătoare, veşnic nemulţumită, veşnic nefericită pare să vadă doar ceea ce nu are, ce nu poate, ce nu este. Gustul minţii pentru suferinţă este, poate, o stare care nu s-a schimbat de la facerea lumii, iar asta ne poate duce către soarta atlanţilor. Profeţiile adevărate ale lumii ne spun că ”noi alegem” dacă mergem în sus, către lumină, iubire şi conştientizare a frumuseţii acestei vieţi sau către scufundare în propriile abisuri întunecate. Cunoaşterea de sine are un capăt, iar la capătul ei se iveşte înţelegerea faptului că ”suntem ceea ce gândim” şi de aceea gândurile noastre, lăsate să umble prin mărăcinişuri, la voia întâmplării, devin sursa rătăcirii. Poate că aici a fost eroarea atlanţilor, aici ar putea să se pitească şi eroarea noastră, căci ceea ce vedem a fi real în minte începe să prindă viaţă, mai devreme sau mai târziu. Cum am văzut într-un film zilele trecute, ”Dumnezeu nu cunoaşte viitorul”, din simplul motiv că noi îl facem şi îl schimbăm prin fiecare alegere, în fiecare clipă. Noi gândim la felul în care gândesc alţii, ne preocupă excesiv ceea ce fac alţii, ne implicăm în ceea ce ne displace şi tocmai pentru că ne focalizăm greşit mintea asupra suferinţei creăm ”acea lume” în interiorul nostru. Iar ceea ce vedem real în interior are puterea de a se manifesta. Din pricina asta s-a spus ”cunoaşte-te pe tine ca să cunoşti lumea”. Lumea-i oglinda minţii. Dacă spargem oglinda, nu se schimbă ceea ce-i în minte. Dacă distrugem lumea deranjantă din exterior, conţinutul minţii nu dispare. Obiectele lumii, cele cărora tindem să le atribuim cauza suferinţei sau a fericirii noastre, sunt doar oglinzi, spre care avem nevoie să privim pentru a înţelege ce anume avem de schimbat în modul nostru de a gândi. Noi suntem oglinzi pentru cei din jur, ei sunt oglinzi pentru noi: numai când ceva se schimbă esenţial în minte, imaginea ce ne oglindea odinioară dispare. Criza din lume, spaima, trădarea, amăgirea şi distrugerea pot să dispară doar în clipa în care mintea celui ce priveşte înţelege că-n ea stă puterea de a schimba ceva. O minte liniştită poate crea o lume liniştită şi de aceea singurul lucru pe care avem nevoie să-l schimbăm în relaţia cu toate crizele şi problemele vieţii este însuşi modul nostru de a gândi, căci ceea ce gândim azi se poate întâmpla mâine.
