Opriţi lapidarea Justiţiei!

Revoluţia moldovenilor de dincolo de Prut a picat la ţanc, salvând ultimele fărâme de credibilitate ale presei de dincoace de râul despărţitor de rude.

Nici chiar cutremurul din Italia, cu sutele de morţi nevinovaţi, n-a putut să ia faţa zecilor de becali înmulţiţi soios de când cu încătuşarea mucenicului Gigi. Prozelitismul trufaşului latifundiar a prăsit tot felul de ipochimeni decerebraţi într-o Românie părăsită de bun-simţ. Pe nesimţite, un ins isteţ, dar neinstruit a prins şmecheria tranziţiei şi a cumpărat cu banii jos aproape orice: pământuri, autorităţi, oameni, emisiuni, pagini de ziar, fotbalişti, popi, partide... Cu fiecare zi, Don Jiji devenea mereu mai delirant şi mai sfidător, umflat cu sârg de servitorii televiziunilor băştinaşe. Curând, vărul lui Giovanni era declarat fruntaş între afacerişti, fruntaş între politicieni, fruntaş între semenii spărgători de seminţe, fruntaş între patronii de cluburi! În urmă cu doi ani, pe vremea smintelii becalice, la Ateneul Român se decernau Premiile "Zece pentru România". Fratele de cruce al calderonului madrilen ţopăia de nerăbdare să-şi primească diploma de ăl mai iubit român. Trecând prin faţa mea, o tânără l-a apucat de mână şi, îmbujorată de fâstâceala propriului curaj, i-a şoptit gâfâit: "Vă admir, domnule Becali!". Adulatoarea de ocazie a fost apostrofată, ruşinat şi încurcat, de tatăl său, un venerabil medic, premiat şi el. "Doar ştii că-l admir! Şi toţi îl lăudaţi că face case şi sponsorizări, nu vă mai prefaceţi că-l detestaţi!", i-a răspuns fiica aflată în exerciţiu de admiraţie publică şi sinceră. Căci ce nu reuşea guvernul izbutea haiducul miliardar, oblojind rănile sinistraţilor, umplând buzunarele cerşetorilor, ctitorind biserici sau achitând facturile zăbrăuţenilor. Iar lumea l-a îndrăgit, ameţită ca-ntotdeauna de tumbele măscăricilor, îndeosebi ale celor largi la pungă. Creştin cu frică de Dumnezeu, cu care se lăuda că stă la taifas privat, "binefăcătorul din Pipera" şi-a tocmit ditamai ceata de haidamaci să-l apere de diavolii destabilizatori. Aşa s-a înfiripat "curtea bizantină" din Kisseleff nr. 1 înlăuntrul unui stat anemic şi pulverizat. Că ne place ori nu, George Becali este nu numai produsul emblematic al României postdecembriste, ci şi visul de succes al oricărui românaş ameninţat de coşmarul căpşunăritului pe meleagurile străine. Şi pilda autodistrugerii sub păcatul trufiei.

Iată de ce ridicarea "milostivului Gigi" din prispa piperană, sub privirile tulburate şi tulburătoare ale vârstnicei mame şi ale inocentelor copile, a emoţionat peste măsură. Naţia de gură-cască s-a pus pe pariuri, răscrăcărată în faţa micilor ecrane, s-a revoltat suburban ori a plescăit de satisfacţie. Moderatorii şi purtătorii de microfoane televistice şi-au îmbrăcat robe de avocaţi şi au sărit obscen şi periculos de partea întemniţatului, semn al "justiţiarismului" românesc. S-au improvizat analize morfologice şi sintactice, juridice şi literare ale sentinţei de arestare, psihologii şi psihiatrii au cercetat şi ei în direct profilul moral şi profesional al magistraţilor "răufăcători". Politicienii şi-au dat cu presupusul, doct şi demagogic, au însăilat scenarii antibăsesciene, iar chibiţii interlopi au scuipat pe obrazul Justiţiei. Au dezlegat-o la ochi şi au violat-o crunt în piaţa plebee, în isteria poporenilor care nu ratează nici o votare contra cost. Democraţia dâmboviţeană a învins, în sfârşit,  România şi Justiţia! Pumnul, flegma şi bâta au înlocuit secera şi ciocanul, în uralele mulţimii întărâtate de simbriaşii gangurilor sordide. Asmuţirea "omului gloată" împotriva magistraţilor e un act suicidar, într-o societate în care, oricum, legea e o simplă normă de recomandare. Presa şi-a încălcat grav obligaţia informării corecte, desăvârşind terorismul civic declanşat de politicienii cu comision sulfuros, prin "cozile de topor" din mass-media. Atacurile recente ale preşedintelui Băsescu la adresa procurorilor şi judecătorilor şi-au găsit încununarea în mesajele penale trimise Justiţiei, prin viu grai sau prin e-mail, de sceleraţii încă liberi. Cu beteşugurile ei, care sunt ale societăţii în  ansamblu (nu trebuie să uităm asta!), Justiţia română are nevoie dacă nu de respect, măcar de o minimă încredere în puterea ei de a-şi elimina disfuncţionalităţile. Dar şi de readucerea actului judiciar în sala de judecată, acolo unde solemnitatea, dreapta cumpănire şi onestitatea judecătorului pot să refacă sau să menţină echilibrul social.