Oraşul din care îngerii au plecat

Am intrat zilele trecute într-o librărie, în care întru din când în când.  Mi-aduc aminte de copilărie, de mirosul dumnezeiesc al cărţilor, de liniştea din rafturi, de misterul existenţei noastre pe pământ.
Cine vizitează bibliotecile, librăriile, ştie că nu omul alege cartea, ci cartea-l alege pe om. Aşa s-a întâmplat şi de această dată şi o carte din două volume mi-a sărit în braţe.
Ea se numeşte “Case şi oameni din Bucuresti” de Andrei Pippidi şi este o rană deschisă. De fapt, nu e o carte, e o culegere de cronici dureroase, pe care autorul le are în Dilema Veche.
Cartea m-a îndurerat pentru că am desprins din ea neputinţă în faţa acestui dat al nostru pentru autodistrucţie.
Parcă nu mai vrem să găsim cărărea înapoi.
Fiecare oraş are poveşti cu oameni, case şi îngerii lor.
Se pare că în ultimii 20 de ani, îngerii oraşului au plecat. Nu ne mai apară de mişcările diavoleşti.
Am fost în alte ţări şi lucrurile stau altfel. Am fost în oraşe ca Dresda şi Varşovia, care au fost reconstruite cu eforturi inimaginabile. Elita socială şi culturală românească a fost distrusă la Aiud, la Piteşti, la Sighet.
Distrucţia e un virus care prinde rădăcini şi trăieşte în timp. Altfel, cum să explicăm că în aceşti 20 de ani se distrug toate urmele acestor oameni – casele lor.
Bucurestiul a fost un oraş frumos, original, autentic. Un oraş care n-a fost niciodată apărat de nimeni şi de nimic.
Poveştile domnului Pippidi sunt ale unui cronicar erudit şi pasionat de oraşul unde s-a născut şi a crescut. Cartea ar trebui dusă obligatoriu în licee, poate că aşa va apărea din tânără generaţie un apărător al Bucureştilor.
Au apărut “ticăloşi fără glorie” care construiesc blocuri înalte şi fără sens şi autorul are dreptate, că în curând oraşul nostru va avea mai multe birouri decât case de locuit.
Dacă s-ar construi frumos, poate că lucrurile n-ar sta aşa de rău, dar uriaşele construcţii sunt atât de urâte, încât intră pe scoarţă capetelor noastre şi acolo se naşte monstrul care nu vede, nu aude, nu simte, nu-l doare nimic.
Citesc şi recitesc cronicile dureroase, amare ale domnului Pippidi şi nu mai am alt gând decât acel al rugăciunii:
Doamne, apară şi oraşul meu, care-i sufletul nostru bolnav,
apară-l , Doamne, şi scoate-l de sub etichetarea de “oraş neiubit”.
Fă-ntr-un fel, Doamne, şi iartă-ne neputinţa şi ticăloşia, şi faptul
că nu mai avem suflet şi nici ochi să vedem că oraşul în care trăim sângerează, agonizează şi nu poate scăpa de cruzimea oamenilor noi care se ridică.
Într-una dintre cărţile editate de Bancă Naţională, atât de interesantă, guvernatorul bănci, Mugur Isarescu, scrie: ”Este bine că tot ce a rămas din vechiul Bucuresti, cu valorile culturale şi arhitecturale să fie păstrat. Când am sărbătorit 130 de ani de la înfiinţarea BNR, am făcut promisiunea că ne vom aduce contribuţia la revitalizarea acestei zone”.
Zona aceasta care e pur şi simplu unicul nostru paşaport de găsire a drumului spre casă e atât de importantă, încât nu pot să înţeleg indolentă oamenilor în faţa cumplitului fenomen “Bucureştii ce se duc”.
“Cu mâhnire asistăm la dispariţia totală a stilului românesc” scria mai demult Henri Stahl.
E vorba despre datorii de mult uitate, de sentimente puternice, de suflet, de responsabilitate, de credinţă. De inteligentă şi în ultima instanţă de supravieţuire.
Dar hai să vedem ce ne rezervă viitorul!