Orasul subteran

In timpul unei "delegatii" in China, in 1970, am vizitat Pekinul subteran. Circula pe atunci tot felul de povesti despre o a doua capitala subpamanteana, gata sa primeasca in numai cateva minute, in caz de primejdie atomica, populatia de la suprafata. De fapt, n-am vazut chiar o intreaga urbe, ci doar niste coridoare imense, luminate puternic si desprinzandu-se fantomatic la stanga si la dreapta din linia metroului. Putin mai mult ca nimic. Din goana trenului zaream tot ceea ce gazdele ne sugerau ca trebuie sa vedem: strazi, cazarmi, spatii de cazare... Nu-i tocmai greu sa prostesti un om, mai ales cand acesta ia prosteala ca pe un cadou de onoare. Confratii chinezi ne-au rugat staruitor sa pastram secretul, dar si cel mai naiv dintre miile de "privilegiati", plimbati pe sub pamant in regim de aleasa complicitate tovaraseasca, realiza cacealmaua. Era, ca sa zic asa, o taina de care trebuia sa ia cunostinta toata planeta. Diversiunile, cu cat se vadesc mai improbabile, cu atat mai credibile devin. Diversiunile colosale se bazeaza pe nevoia individului de a fi partas la miracole. Cand repeti toata viata o minciuna, mori crezand tu insuti in ea. In tara am insamantat legenda, dar nu pana in ziua in care am inceput chiar s-o cred, ci indoindu-ma tot mai mult de ce se parea ca vazusem cu ochii mei. Cred ca si acesta era un moment prevazut in scenariul asiaticilor. Nu mai conta ce gandeam eu, conta mai mult ce incepeau sa creada oamenii care ma ascultau, stiind ca nu aveau cum sa ajunga niciodata in China. Oamenii pentru care orice mare motiv de uimire aducea a revelatie.

S-a intamplat mai apoi sa citesc in "impresiile de calatorie" ale unui medic roman descrierea unei vizite de protocol scurt in Pekinul subteran. Omul pomenea de absurditatea interdictiei de a uita ce vazuse, fara sa o cerceteze insa la resorturile psihologice. Din naratiunea sa nu reiesea foarte clar daca chiar se plimbase prin orasul de rezerva al Capitalei sau colporta, cu un supliment de imaginatie, istorisirile altora. Era in afara logicii diversiunii ca grupul nostru de gazetari, de barfitori profesionisti, sa fi calatorit numai cu metroul si sa fi fost imbrobodit la repezeala cu ce apuca sa zareasca pe ferestre, iar un veterinar oarecare, venit in "schimb de experienta" la o cooperativa agricola, sa fie dus pe jos, cu ceremonie de ministru, ca un Toma necredinciosul de rang socialist, sa pipaie peretii adapostului strategic. Ma intriga mai mult decat indiscretiile doctorului faptul ca cenzura noastra lasase sa treaca nu numai capitolul "Orasul secret", ci si lamurirea ca ghidul chinez insistase indelung sa nu spuna nimanui ce vazuse. La vremea aparitiei cartii, in 1984, "taina" nu mai era deloc ce fusese candva, in 1970. Pana si cenzorii isi jucau rolul in piesa, cel mai probabil fara sa fie constienti ca-l joaca.