Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu decenii în urmă, în timpul războiului rece, lumea arabă putea fi împărţită în regimuri revoluţionare şi regimuri legitimiste. Cele dintâi erau susţinute de URSS. Cele din urmă, de SUA. Sovieticii favorizau mişcările naţionale întrucât fiind anticoloniale erau şi antioccidentale. Occidentalii simpatizau proiectele religioase, întrucât ele puteau fi folosite împotriva comunismului ateist.
Treptat, situaţia s-a modificat. Unele dintre regimurile revoluţionare au trecut în tabăra occidentală, aceasta fiind singura capabilă să le ofere mijloacele unei dezvoltări absolut necesare spre a satisface nevoile existenţiale ale societăţii, dar mai ales spre a genera securitatea geopolitică ameninţată de superioritatea militară a Israelului. Conflictul arabo-israelian, cu Israelul ca aliat privilegiat al lumii euro-atlantice, a marcat în cel mai înalt grad istoria regiunii. Prelungirea lui, cu costurile economico-financiare şi morale aferente, a copleşit lumea arabă.
Sentimentul eşecului – politic, economic şi militar – a înstrăinat societatea de elita politică. În măsura în care respectivul eşec a putut fi definit ca eşec identitar – adică eşecul modelului de viaţă al fostelor puteri coloniale perpetuat de liderii arabi acum aliaţii lor – islamul, în special în forme radicale, şi-a făcut locul în conştiinţa publică. Spre a controla deopotrivă nervozitatea societăţii şi ascensiunea fundamentalismului musulman s-a recurs la dictatură.
Dictatorii arabi au primit sprijinul democraţiilor occidentale, întrucât ei apăreau a fi garanţii stabilităţii regionale. O stabilitate de care depindea securitatea Israelului – creaţia şi favoritul, aliatul şi protejatul amintitelor democraţii. Se dovedeşte astăzi că stabilitatea dictaturilor nu durează.
Prizonier al narcisismului, prejudecăţilor şi autoamăgirii sale, Occidentul şi-a zis că islamul este unica ameninţare la adresa stabilităţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât o societate cu tradiţii islamice nu ar putea genera aspiraţii democratice. Se constată însă că tehnologiile moderne, prin globalizarea comunicării, au permis întâlnirea între islam şi democraţie, conducând spre dezvoltarea unui islam politic capabil a le îmbina într-o unitate organică. Când criza economico-financiară globală a lovit în nivelul de viaţă cu greu menţinut de regimuri nevoite a cheltui mai mult pe securitate – internă şi externă – decât pe dezvoltare, nemulţumirea victimelor crizei s-a încrucişat cu cea a islam-democraţiei, debuşând într-o democraţie directă explozivă.
Abandonaţi oportun de sponsorii occidentali, dicatorii arabi trebuie să se retragă pentru ca, schimbându-se totul, nimic să nu se schimbe. Este urgent necesar însă ca Occidentul să-şi recunoască eşecurile: al ideii că modelul său de viaţă poate fi transplantat în medii culturale străine spre a genera agende politice comune; al speranţei că liderii autoritari pot asigura stabilitatea şi modernitatea lumii arabe; al încercării de a concilia stabilitatea Orientului Mijlociu cu îngheţarea conflictului arabo-israelian. Altminteri, focul va continua şi va aprinde lumea.
Citește pe Antena3.ro
