Paint ball politic

Jocul e simplu. In primă fază e lansată ideea existenţei unui dosar compromiţător in virtutea căruia ar incepe urmărirea penală a cuiva. Echipa DNA păstrează discret tăcerea asupra subiectului, in vreme ce presa incepe să fie alimentată cu sute de zvonuri şi amănunte picante. Dosarul cu pricina pare monstruos. Individul in discuţie incă nu a aflat nimic despre conţinutul lui. Dar toată lumea poate vedea că are deja hainele pline de pete.

Prin 1950, compania americană Nelson a lansat pe piaţă un set de "arme" cu vopsea destinate marcajelor forestiere sau pentru identificarea mai uşoară a animalelor dintr-o turmă. Două decenii mai tărziu, trei prieteni din aceeaşi ţară s-au decis să folosească aceste arme intr-un nou joc pe echipe. Aşa a luat naştere paint-ball, competiţia militară pentru civili, in care vopseaua ţine loc de gloanţe şi petele ţin loc de răni.


Prin anii ’80, această modă a explodat peste tot in lume unde un teren accidentat permitea celor două echipe să se ascundă şi să se bombardeze cu bile colorate. Au apărut zeci de firme care fabrică echipament specializat.

Din căte ştiu, există pasionaţi de paint-ball şi in Romănia, se trage cu vopsea intre prieteni, in timpul liber, dar şi intre colegi, ca formă de team-building. Numai că, la noi, toate astea sunt suprafaţa fenomenului, segmentul lăsat la măna amatorilor. Mai presus de toate, Romănia a inventat paint-ball-ul profesionist. Paint-ball-ul politic.


Terenul efectiv e unic şi omologat: suprafaţa de stradă din faţa DNA. Există insă şi o zonă de paint-ball virtual, jucat exclusiv prin mass-media, chiar dacă antrenorii şi sponsorii sunt aceeaşi. Şi, ca in orice sport profesionist, partidele sunt transmise la televizor, in direct sau in zeci şi zeci de reluări.


In vanitatea lui, paint-ball-ul romănesc are şi nişte specificităţi. De tras trage numai una dintre echipe. Cealaltă echipă nici nu există, ţintele sunt indivizi selectaţi atent, care nu se pot apăra dintr-un motiv căt se poate de simplu: partida nu are reguli, nu poţi şti niciodată ce urmează. Şi nu are arbitru, pentru că, fără reguli, el ar fi evident inutil.


Jocul e simplu. In primă fază e lansată ideea existenţei unui dosar compromiţător, in virtutea căruia ar incepe urmărirea penală a cuiva. Echipa DNA păstrează discret tăcerea asupra subiectului, in vreme ce presa incepe să fie alimentată cu sute de zvonuri şi amănunte picante. Dosarul cu pricina pare monstruos. Individul in discuţie incă nu a aflat nimic despre conţinutul lui. Dar toată lumea poate vedea că are deja hainele pline de pete. Nu mai pare chiar omul ideal cu care să ieşi la restaurant sau la concert.


In faza a doua, cetăţeanul-ţintă incepe să fie chemat la audieri. El vede dosarul şi realizează că este vorba despre nimic, probat cu nimic. Mai inţelege şi că nici o instanţă nu va condamna pe cineva in baza unor asemenea dosare. Dar asta nu il bucură prea mult. In paint-ball-ul romănesc el a pierdut deja. Drumurile televizate pănă in faţa procurorilor l-au umplut de noroi, o sentinţă corectă dată peste un an sau mai mulţi nu-l vor mai spăla pe de-a-ntregul.

Şi, de fapt, chiar acesta e jocul, nu unul juridic, ci unul chimic. Un joc de intoxicare, o alchimie satanistă cu vopsele decantate pervers.

Pe romăneşte, "paint-ball politic" inseamnă a te juca "cu cioara vopsită".