Pandemia bugetară

Anul trecut a apelat la o formă de taxare implicită - inflația - pentru a evita falimentul sectorul public, cu ajutorul cvasimonopolului la curent pe care îl deține statul. Anul acesta se pare că insolvența se evită tot cu taxare, dar explicită. Asta fără a se mai sulfa vreo vorbă de pandemie, pentru a nu se spune - oricât de cinic ar suna - că nu ne-am permis cheltuielile. Cine își asumă răspundere pentru vaccinurile, măștile și mănușile pe stoc, plus umflarea remunerațiilor în domeniu?

Haideți să schimbăm un pic perspectiva pentru a ajunge tot acolo. Țara nu-și mai permite să plătească personalul non-productiv, negenerator de productivitate din zona non-tradable, cu cât o face în prezent, deoarece activitatea suport nu-și găsește susținerea în zona direct productivă afectată de pandemie, taxarea anterioară și la acest punct includ și costul energiei produse în proporție covârșitoare de către stat, reglementări corelate cu spațiul comunitar.

Sigur, asta cu precizarea că s-a ajuns la aberația ca „indirecții” să primească mai mulți bani în mână decât generatorii direcți de resurse, că numărul de pensionari și salariați e relativ egal și acest fapt dacă nu-i includem în prima categorie și pe asistații de toate felurile. În situația în care pe timpul lui Ceaușescu existau doar 3,5 milioane de pensionari, însă erau, în schimb, 8,2 milioane de salariați.

Dar în ciuda situației aproape scăpate de sub control și a unei îndatorări în creștere explozivă, nu ni se arată vinovații! Vedem costurile perpetuate, însă fără să se spună cine poartă răspunderea. Chiar așa, Wage-led Growth constituie păcatul originar care a inițiat spirala prețuri - salarii, cine este cel care l-a comis? Nu există nume, doar solidaritate?!

După relele tratamente suferite, economia nu mai e capabilă să mai întrețină marea zonă suport. Dacă ne uităm spre preluări, fuziuni, plecări de companii și micșorarea numărului de bănci e destul de clar că nu există destulă economie tradable. Și pentru că suntem pe această parte, ar trebui să ne aducem aminte privind către economisire, că 10% dintre români au 70% din disponibilități, iar 90%, doar 30%. Continuând același regim la nivelul fiscalității și al prețului la utilități mă tem că acesta o să-i omoare pe cei 90%, care sunt în deficit sau pe aproape. De aceea e necesar ca economia să poată genera venituri suplimentare, ce nu pot fi obținute în zona non-tradable. Aceasta e doar motor de inflație atunci când se apelează la Wage-led Growth!

Nu e prea greu de văzut că am ajuns la vorbele lui Milton Friedman, care spune că nu există prânz gratis, iar pe acumularea de deficite și datorii principalele bănci centrale au dat tonul micșorării dobânzilor, ceea ce a făcut ca resursele să fie exploatate prădalnic!

Deci, pandemia, pe care nu ne-am permis-o, nu e numai problema noastră. Noi am intrat doar deja slăbiți de la corupție în ea, însă nici celelalte state europene nu pot pretinde că n-au fost afectate, în condițiile în care au acum mai puțină economie și le-a crescut dependența de China, un spațiu unde Europa a direcționat capitaluri pe baza unor înțelegeri politice. Oamenii de afaceri occidentali au investit într-un loc total diferit de al lor, fără să anticipeze că vor fi „înghiţiţi” de un astfel de sistem politic. I-au conferit credibilitate abuziv, au indus impresia că e bine ceea ce fac chinezii când nu era deloc aşa. „Mimetism”-ul europenilor a mers până la a se identifica cu chinezii. Dar doar în ceea ce privește politizarea societăților, nu a robusteții economiilor.  

Mai are sens să discutăm de Francis Fukuyama, care decreta că sistemul de tip occidental format din democrație parlamentară coroborată cu economie de piață s-a instaurat definitiv și irevocabil la „cârma” umanității? Noi, românii am mimat mai mereu obiceiurile capitaliste, deși se vedea de la o poștă că nu ni se potrivesc deloc „straiele” economiei de piață, dar alți europeni în curs de „chinezărire” chiar le-au avut pe bune, mai ales înainte de pandemie.