Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În secolele trecute, la Topkapî, în palatul conducătorilor marelui Imperiu Otoman, baklavaua a fost ridicată la rang înalt între bucate, iar la conacele protipendadei prezenţa acestui desert pe masă era semn de mare rafinament. Apropo de baklava, cu care vă veţi delecta cel puţin la nivel de lectură, să revenim puţin la... plăcintele noastre. În vremurile româneşti de demult plăcintăria era la mare preţ. Că plăcintăria era bănoasă o dovedeşte şi urarea „pe greceşte” pe care şi-o făceau fanarioţii ce pofteau la raiul de la Dunăre pe când hoinăreau pe la Stambul: „Na zisis na procopsis, ke is tin Vlahia megolas plaţintaris” („Mai mare să te văd, să ajungi mare în Ţara Românească”). Este cunoscută povestea lui Costache Negruzzi despre domnitorul fanariot „mare mâncău de plăcinte”. „Caimac, gogoşele, alivenci, sarailii, baclavale, plăcinte învârtite”, nu-l mai săturau.
Un curtean, ciocoi nou, prinzându-i slăbiciunea, îşi dobândeşte rangul de vornic după care tânjea în zadar, trimiţându-i grecului plocon la masă „o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gugoşele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie”. Veselă povestire, din păcate adevărată în spiritul ei... Plăcintarii şi plăcintele sunt prilej de melancolice evocări: „Îţi aduci aminte de copilăria noastră, care s-a dus ca să nu se mai întoarcă!”, se înduioşează Negruzzi. „Astăzi plăcintele au perdut valoarea lor şi plăcintarul poezia lui; civilizaţia l-a omorât.” Nouă ne spui, domnule Negruzzi!
Citește pe Antena3.ro
